Deşi mi-am propus încă de la început să scriu numai despre cei pe care i-am cunoscut personal şi cu care am colaborat, iată că o întâmplare actuală m-a trimis cu gândul în trecut, cu multe decenii în urmă, când în lumea teatrului a făcut mare vâlvă acel proces intentat de marea actriţă Maria Giurgea Direcţiei Teatrului Naţional din Bucureşti.
Dar mai întâi să vedem cine a fost actriţa respectivă. Cel mai indicat este să deschidem cartea lui Philippe van Tiechen – Mari actori ai lumii – (Editura Meridiane, 1969) şi iată ce vom afla la pagina 289:
Maria Giurgea (1878-1948) ingenuă desăvârşită a Teatrului Naţional din Bucureşti, actriţă fermecătoare cu un glas ce amintea de susurul izvoarelor şi cu râsul cel mai cristalin, cel mai comunicativ ce se poate închipui. A fost eroina din Păianjenul a lui A. de Hertz şi Striana lui Alfred Moşoiu. În Heidelbergul de altădată a făcut pereche ideală cu Tony Bulandra. Iar contemporanii – spectatorii sau colegii – vorbeau despre ea şi ca o inegalabilă recitatoare şi interpretă a Mioriţei.
E uşor de precizat că a făcut parte din marea pleiadă a teatrului românesc de la începuturile secolului al XIX-lea alături de Lucia Sturdza Bulandra, Ion Manolescu, Marioara Voiculescu, Gh. Storin, Maria Filotti, Ion Morţun, Agepainma Macri-Eftimiu, G. Ciprian şi Tony Bulandra. A fost angajată, ca şi ei, la Teatrul Naţional unde a jucat cu succes alături de marile glorii ale teatrului în frunte cu Nottara, Aristiţa Romanescu, N. Soreanu, Petre Liciu, Aristide Demetriade, Ion Brezeanu şi alţii.
Când Alexandru Davila a format celebra „Companie Davila” a angajat-o printre primele artiste, iar când a devenit directorul Teatrului Naţional i-a pus talentul în valoare realizând câteva creaţii care şi astăzi sunt citate în istoria teatrului. Amintim doar câteva dintre ele precum: Julieta, Scampolo, Striana, Fecioara rătăcită şi, în mod special, Kathie din Heidelbergul de altădată şi Mira Dăianu din Păianjenul de A. de Hertz. Ambele roluri jucate cu strălucire, alături de inegalabilul Tony Bulandra. Spaţiul nu ne permite să amintim toate rolurile importante pe care le-a interpretat şi poate că nici nu e nevoie pentru demonstraţia pe care ne propunem s-o facem.
E destul să se reţină că artista Maria Giurgea a fost un mare talent. Şi, în sprijinul acestei afirmaţii voi reda doar o frază, o singură frază din Memoriile marii artiste Marioara Voiculescu (Editura Fundaţia Camil Petrescu, 2003, p. 177):
Când în anul I de Conservator jucam băieţaşi în travesti la Teatrul Naţional şi am văzut-o pentru prima oară pe Maria Giurgea am rămas uimită şi m-am întrebat: Cum poate ca o fiinţă atât de minusculă să fie o artistă atât de mare?
Ei bine, această mare actriţă care strălucea pe scena Teatrului Naţional, bucurându-se de aprecieri unanime între anii 1913-1926, dintr-o dată – prin maşinaţiuni de culise – este pensionată la 14 noiembrie 1926 când nu împlinise decât 48 de ani. Motivaţia era strigătoare la cer: pensionată pentru scădere vădită de talent! Oare aşa să fie? Prin adresa 1377 din 9 septembrie 1926, deci cu numai două luni înainte de pensionare, primeşte următoarea comunicare:
„Doamnei Maria Giurgea: Vi se aduce la cunoştinţă că în şedinţa comitetelor reunite din 9 iunie a.c. s-a hotărât ca, în vederea meritelor D-vs artistice, să fiţi asimilată în drepturi materiale cu societarii de onoare, pe ziua de 1 august curent. Director Ion Minulescu”.
Între timp se schimbă directorul şi vine Al. Hodoş, care n-avea nimic comun cu arta dramatică şi cu literatura, era un politican sadea. Dezbrăcat de această calitate nu mai rămânea din domnia sa decât un modest şi necunoscut gazetăraş ardelean. Cum a putut să ajungă domnul Hodoş director al primei noastre scene, cu toată incompetenţa sa, e o altă chestiune. Politica are minunile ei. Acest director, câteva luni mai târziu, adică pe 14 noiembrie 1926, îi trimite artistei o altă adresă prin care i se aduce la cunoştinţă că a fost pensionată pentru scădere vădită  a talentului.
Maria Giurgea s-a simţit profund jignită, cu atât mai mult cu cât noul director venise de două luni, iar artista fusese solicitată să joace în acest timp la Teatrul Naţional din Cluj. Deci nu avusese ocazia să-i aprecieze talentul. Se adresează justiţiei printr-o acţiune tare şi demnă, cerând daune morale 2.000.000 (o sumă foarte importantă la vremea aceea). Angajează trei mari avocaţi: Birnberg, I. M. Vasilescu-Nottara şi I. Gr. Perieţeanu, iar ca martori sunt citaţi: Brătescu-Voineşti, Ion Minulescu, Mircea Rădulescu, Ion Morţun, Alfred Moşoiu şi I. Vasilescu-Valjan.
Alfred Moşoiu declară: Eram la Cluj când d-na Maria Giurgea a fost scoasă la pensie. La Cluj neîntrecuta artistă juca în acest timp în piesa mea Striana repurtând acelaşi succes nedisimulat în toată cariera ei de actriţă. Direcţia şi colegii din Comitet şi-au asumat cu acest act arbitrar o răspundere grea în faţa opiniei publice şi o pierdere de neînlocuit în Teatrul Naţional, a cărui menire este să facă artă superioară.
Iar avocatul I. Gr. Perieţeanu pune degetul pe rană, declarând: Imediat după scoaterea d-nei Giurgea din rândul societarilor activi ai Teatrului Naţional direcţia acestui teatru anunţă realuarea piesei Păianjenul, al cărei rol feminin principal, Mira Dăianu, fusese creat de d-na Maria Giurgea şi care din cauza desăvârşitei interpretări date de domnia sa a acestui rol nu putea fi distribuit trecându-se peste persoana sa. Or d-nul Hodoş – pentru motive pe care le trecem cu vederea – ţinea cu orice chip să dea ocazie unei tinere artiste de la Teatrul Naţional din Cluj, d-na Jana Popovici (să nu se confunde cu marea artistă de mai tîrziu Eugenia Popovici) al cărui admirator era să se producă şi să culeagă aplauze sub ochii entuziaşti pe prima noastră scenă.
Şi crezuse că mijlocul cel mai nimerit pentru atingerea acestui scop nu era altul decât acela de a-i încredinţa rolul Mirei Dăianu din Păianjenul, ţinând probabil seamă şi de preferinţele tinerei artiste de la Cluj.
Şi astfel – d-na Giurgea înlăturată – d-na Jana Popovici, la finele lui decembrie 1926, îşi face apariţia pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în rolul Mirei Dăianu din Păianjenul.
Din nenorocire însă, scopul urmărit de dl. Hodoş n-a putut fi atins decât în parte. D-na Popovici a jucat, ce e drept, dar succesul l-a avut tot d-na Giurgea. Cu toată claca, aplauzele, adresate exclusiv autorului şi interpreţilor principali, n-au putut cuprinde şi pe d-na Popovici. Publicul bucureştean avea încă în amintire strălucita creaţie a d-nei Giurgea. Comparaţia fatală punea în umbră jocul artistei de la Cluj, cu toate lăudabilele-i sforţări. Cronica teatrală nu avea decât să constate marele fiasco.
Dar să notăm şi alte opinii despre talentul actriţei Maria Giurgea.
Iată ce spune marele actor şi profesor de Conservator Ion Livescu în Amintirile sale: Dar Păianjenul n-a fost numai o mare izbândă pentru autor, ci şi pentru interpreţii principali Marioara Giurgea şi Tony Bulandra, care, prin eleganţa şi discreţia jocului, au asigurat piesei nu numai un succes moral, ci şi o lungă serie de reprezentaţii.
Iar cronicarul dramatic Emil Fagure scria în ziarul Lupta: Maria Giurgea n-a dispărut. O eroare regretabilă şi regretată a încercat să întunere soarele talentului şi râsul ei tineresc. Erorile sunt reparabile.
Rampa, din 1 ianuarie 1927, scria: … Marea artistă a fost sacrificată pentru a se da posibilitatea unei protejate a noului director să uzurpe o situaţie… Nici directorul, nici protejata sa nu şi-au putut însă atinge ţelul, ba dimpotrivă. Încercarea n-a avut drept rezultat decât să scoată personalitatea artistică a d-nei Giurgea din umbra în care a căutat s-o arunce dl. Hodoş.
Şi să mai notăm şi declaraţia marelui istoric Nicolae Iorga: Nu o dată am avut prilejul plăcut de a-mi da seama cu câtă gingăşie d-na Giurgea a rostit şi la Teatrul Naţional şi la diferite serbări versuri româneşti a căror bună înfăţişare e atât de grea. Jocul d-sale discret şi fin e în cele mai bune tradiţii ale scenei noastre. Faţă de brutalităţile unei vremi în care reaua creştere şi ignoranţa triumfă, prezenţa domniei sale în primul nostru teatru e fără îndoială o necesitate. Îmi fac o datorie şi o plăcere a o spune.
În cadrul procesului a fost citat – printre alţii – ca martor şi actorul Ion Morţun, fost coleg al Mariei Giurgea, care a făcut parte din Comitetul de direcţie, semnând procesul verbal de eliminare a Mariei Giurgea pentru „vădită scădere de talent”.
Acum, în faţa instanţei, scăpat de sub presiunea directorului Hodoş şi sub prestare de jurământ, a declarat: Talentul d-nei Giurgea este strălucit; mai mult decât strălucit este una din artistele cele mai mari.
Tribunalul după multe dezbateri a pronunţat sentinţa în favoarea artistei şi a obligat Teatrul Naţional să-i plătească daune morale 1.400.000 lei (o sumă importantă atunci) plus cheltuieli de judecată 50.000 lei şi, bineînţeles, reîncadrarea.
Dar Maria Giurgea s-a simţit atât de jignită şi de nedreptăţită încât a refuzat reîncadrarea şi, cu toată durerea, s-a retras din teatru pentru totdeauna.
Avea doar 48 de ani.
 
Aminteam la început că n-am văzut-o jucând şi n-am cunoscut-o, se retrăsese din lumea teatrului. După ce a fost lovită atât de crunt. Citind Memoriile d-nei Marioara Voiculescu am aflat, la pagina 179, următorul pasaj despre Maria Giurgea: Ani de zile nu am mai zărit-o nicăieri, mi s-a spus că a căzut într-o manie religioasă exagerată. Se ocupa de teosofie etc. etc.
O biată făptură, un om care se agăţa cum putea de o rază de speranţă. Am revăzut-o într-o zi pe stradă – să fi avut atunci cam 65 de ani. Nu se urâţise deloc. Ochişorii ei străluceau de aceeaşi inteligenţă. M-a luat de mâini, mi le-a strâns tare, cu vigoare şi mi-a spus: Marioaro Voiculescu, sunt fericită, auzi? Foarte fericită, aşa cum nu am fost niciodată în viaţă. Vino cu mine, alături de grupul nostru şi vei găsi şi tu fericirea. Lasă lumea asta rea şi goală şi gândeşte-te că va veni şi pentru tine poate o zi când cei care te admiră azi atât te vor face cumplit să suferi – cum m-au făcut şi pe mine…”