“Şi totuşi, nu suntem decât nişte Tom şi Jerry…”

Se strecoară fără trene imaginare, fără ifose, considerându-se un om obişnuit, care-şi face onest datoria, profesia. Nu e genul care să impună, care să ceară, să creadă că totul i se cuvine, fiindcă vine de pe scenă. Într-o perioadă în care starlete de toate genurile şi felurile ne invadează fără ruşine, cu prostul gust şi lipsurile care pornesc de la bunul simţ şi nu mai ajung la valoare (că-i prea sus referenţialul), fâţâindu-se obsedant prin porii noştri electrificaţi. Modestă, deşi este una dintre artistele cele mai bune ale Teatrului Al. Davila, din Piteşti, care s-au zbătut mai mult decât unii colegi de-ai săi, pentru a scoate acest teatru din dulcea somnolenţă provincială, Luminiţa Borta, căci despre ea este vorba, este şi o familistă convinsă, fiind capabilă să găsească un echilibru durabil şi dinamic între profesie şi familie.
Născută la 9 iunie 1961 în Bacău, la cinci ani s-a mutat la Piteşti. A absolvit Liceul Zinca Golescu, din localitate, în 1980, iar între 1981 şi 1985 a urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, pe atunci, de la Târgu Mureş, terminând ca şefă de promoţie pe ţară. Din 1988 este actriţă la Teatrul Al. Davila, din Piteşti, oraş care i l-a adus aproape şi pe soţul său, Gabriel Cazan, împreună cu care are un copil foarte reuşit, pe Ania Cazan. A jucat în aproape toate producţiile teatrului piteştean, roluri diverse, de la Eleva din Lecţia lui Eugen Ionescu, până la Nina Zarecinaia lui Cehov, ori Iulia lui Strindberg, aducând în lumina rampei personaje atât din dramaturgia românescă, cât şi din cea universală.
Ne-am permis să-i întrerupem vacanţa, pentru un scurt interviu…

„Viaţa mea tristă
m-a determinat să aleg teatrul”

– Ce v-a determinat să alegeţi Teatrul şi care au fost persoanele care v-au sprijinit în alegerea dv?
– (râzând) Viaţa mea tristă m-a determinat să aleg teatrul. Eu vin dintr-o familie modestă, chiar foarte modestă, care a avut şi unele probleme, din cauza tatălui meu. Sunt născută la Bacău şi cât timp am stat acolo, mergeam foarte des la teatru, fiindcă locuiam pe aceeaşi stradă cu instituţia în cauză… Eram destul de mică, aveam patru-cinci ani, dar aveam sentimentul că acele momente, pe care le petreceam la teatru, erau cele mai plăcute pentru familia mea, creându-mi-se, astfel, o dependenţă de spectacol, de trăirile avute ca spectator, împreună cu mica mea familie. Astfel, s-a imprimat în subconştientul meu că asta trebuie să fac, Aşa că, primii şi cam singurii mei susţinători au fost chiar părinţii. Durerea mea cea mai mare e că eu, afară de ei, n-am prea fost susţinută. Era, evident, că e o profesie destul de dificilă, eu nici prea arătoasă nu eram, şi ochelaristă, şi fără pile. Şi toată lumea mă îndepărta: mă, nu e de tine. În timp, fiind aproape de examenul de facultate, n-am spus nimănui de hotărârea mea, pentru că simţeam că n-ar prea fi de acord cu… opţiunea. Întâlnindu-mă, ulterior, cu fosta mea dirigintă din clasele a XI-a şi a XII-a, de la Zinca Golescu, aceasta mi-a reproşat că nu i-am spus niciodată că vreau să dau la teatru. Ştiam eu de ce …
– În Liceu, v-a „luat în vizor” vreun profesor, care să-şi dea seama de talentul dumneavoastră?
– Nu… m-au luat peste bombeu… Nu, nu. Nici eu n-am prea spus, aşa… În clasa a IX-a am avut-o dirigintă pe doamna profesoară Maria Boiangiu, un pedagog extraordinar, care şi-a dat seama că e ceva cu mine. Eram mai… energică decât ceilalţi colegi şi a încercat să înţeleagă ce e cu mine. Nu i-am spus eu că vreau să mă fac actriţă, dar aveam o comunicare specială cu dumneaei. S-a nimerit că în anul ăla am devenit şi şefa clasei, dar nu că eram eu mai bună, dar eram ceva mai… vioaie decât colegii mei, bulversaţi de întâlnirea cu liceul.

„Am dat la Târgu Mureş
dintr-o întâmplare…”

– Aţi luat la facultate din prima?
– Nu. La liceu eram şi în corul doamnei profesoare Margareta Şerbănoiu, mai spuneam şi eu poezioare, când era nevoie, am avut o profesoară de română extraordinară, pe doamna Elena Stancu. Prin clasa a XII-a, doamna Aretia Fulgeanu a pus în scenă o piesă, în care m-a „plasat” şi pe mine, şi de câte ori ne întâlnim îmi aduce aminte că nu-l mângâiam prea bine pe partenerul meu de-atunci… Nu m-am pregătit cu nimeni, pentru că nu aveam bani, pot spune că m-am autopregătit. Am dat la Târgu Mureş dintr-o întâmplare. Iniţial, am vrut să-ncerc şi la Bucureşti şi la Tg. Mureş, dar mama a cumpărat bilet direct spre Tg. Mureş iar eu, ca să nu pierd banii pe bilet, nu  m-am mai oprit la Bucureşti… Astfel am ajuns la Institutul de Teatru de la Târgu Mureş, am dat acolo şi a fost bine, chiar dacă am picat a doua, pentru că m-au remarcat cei din comisie, care mi-au zis să vin şi anul următor, dar să mă mai pregătesc, şi o să intru. Există această idee fixă, cum că trebuie să te prezinţi la examen curat de orice influenţe, candid, neviciat…, dar astea sunt poveşti. Eu am lucrat cu copiii şi niciunul nu m-a imitat. Oricine are nevoie de îndrumare, să ştie de ce face aceea, cum se face cealaltă. Acum sunt destule surse de ispiraţie, televizorul, atâtea filme…
– Sau chiar de viciere a mijloacelor artistice…
– Probabil şi asta. Dar pe vremea noastră era mult mai puţin. Revenind la mine… Urmându-mi „pasiunea ascunsă”, m-am înscris la o trupă de teatru de amatori, de la Casa de Cultură a Sindicatelor, condusă de Val Dobrin. Acolo am văzut şi eu ce fac şi ceilalţi şi domnul Val Dobrin, acolo pot spune că am învăţat ceva. Am mai fost şi pe la Şcoala Populară de Artă, unde era profesor un actor de la teatru, Cornel Poenaru, deci mă duceam pe oriunde, unde era de spus poezii, unde era de stat pe scenă… Apropo, în clasa a XII-a, când eram la şcoala Populară de Artă, dl. Cornel Poenaru m-a dus la Teatrul Davila, cred că aveau nevoie de o actriţă tânără, pe care n-o aveau acolo, şi astfel am jucat într-un spectacol regizat de Mihai Radoslavescu, alături de Angela Radoslavescu, Dem Nicolescu – nume importante ale Piteştiului. S-a jucat piesa de câteva ori, oricum, pentru mine a fost un lucru bun, care m-a încurajat.
– Cum v-aţi simţit în Institut, la Târgu Mureş?
– Nu pot să zic …
– Ce profesori aţi avut?
– Am avut-o profesoară de clasă pe Adriana Piteşteanu, care fusese asistenta lui Dem Rădulescu şi care fusese trimisă acolo chiar în acel an. O profesoară de actorie foarte bună. Noi am fost cinci  în clasă. Şi tot  ce ştiu despre meseria asta, de la ea ştiu. Şi tot ce nu înţelegeam atunci, în timp, mi-am dat seama că avea dreptate. Eu, pe vremea aia, multe lucruri le-am făcut aşa, din respect pentru ea, dar în timp le-am verificat. Făceam …, cum să spun, noi aveam liber doar duminica după-amiaza. În rest făceam mişcare, actorie, improvizam continuu. În anul al patrulea am avut şi noi un pic de liber. Îmi aduc aminte că în facultate n-am fost la chefuri, pentru că eram extrem de obosită. A fost bine acolo şi pentru că, în anul doi am jucat rolul principal din Ciuta, de Victor Ion Popa, pe scena Teatrului Naţional din Târgu Mureş, înţelegându-mă foarte bine cu actorii de acolo. Am mai făcut figuraţie în diferite spectacole, iar în anul al patrulea am jucat în Livada cu vişini, piesa lui Cehov, în regia lui Gheorghe Harag, un regizor despre care, la acel moment, nu ştiam mare lucru, dar am aflat ulterior, pe lângă faptul că am mai văzut şi alte spectacole de-ale lui. Spectacolul ăsta a fost, cum se zice, „cântecul lui de lebădă”. Am învăţat multe de la el, plus că m-am simţit şi eu bine, pentru că la fiecare spectacol nu era dată la care să nu fie printre spectatori personalităţi… Adică, eu ştiu, mari actori, regizori… Tocilescu, de exemplu, venea toată ziua pe-acolo, pot să zic, dar au fost şi Clody Berthola, şi Lucian Pintilie, la repetiţii…

„Colegi, premii, amintiri…”

– Aţi luat premiu, premii?
– Am luat mai multe premii, în special după ce am terminat facultatea. Dar, în primul rând, Livada cu vişini a lui Harag, în care am jucat şi eu, a fost premiată de A.T.M., în 1985. După care am luat eu un premiu, la Costineşti, în 1986, la Gala Tânărului Actor.
– Cu?
– Cu un fragment din Jurnalul Annei Franck…
– Piesa pusă-n scenă şi la Teatrul Evreiesc, de Al. Hausvauter…
– Da, dar eu îmi făcusem o bucată de 20 de minute. Tot în ’86 am mai luat un premiu, întâi, dar asta n-are importanţă, la Gala recitalurilor dramatice, de la Bacău, cu rolul Irina, din Matca lui Sorescu. Prin `87, am luat diploma revistei Teatru, la un festival de la Brăila, un premiu doi la Cântarea României…
– Dintre colegii de Institut, vă amintiţi pe…
– Noi eram împreună, şi mai mari şi mai mici, lucram spectacole împreună, îţi dai seama, pe vremea aceea locurile erau puţine, cum am mai spus, la clasă eram doar cinci. Marius Bodochi, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, Petrişor Stan, colegul meu de aici, care a terminat cu doi ani înaintea mea, Gavriil Pinte – regizor la radio, Călin Stanciu, de la Arad, ori Gabriela Belu, de la Constanţa, şi Nicolae Vârtan, care locuieşte şi lucrează la Paris… Ultimii patru mi-au fost chiar colegi de clasă şi ne-am revăzut recent, la întâlnirea de 20 de ani, când am aflat şi noi una, alta… unii despre alţii.
– Cum v-aţi acomodat la Bacău, ca tânără absolventă?
– La Bacău a fost bine, eu fiind născută acolo. De fiecare dată mergeam în locul în care avusesem casa noastră, acum ocupat de un bloc, în care locuia directorul teatrului, cu care nu eram în relaţii prea bune …
– Şi revenirea la Piteşti, de data aceasta, ca actriţă?
– Revenirea la Piteşti… Eu aveam aşa, un mare respect pentru actorii, pentru regizorii de aici, pe care-i urmărisem toată copilăria şi adolescenţa mea. Mai mult din motive personale am venit aici, pentru că era mama şi am zis să fac un lucru bun…
– Regretaţi?
– Nu regret din punct de vedere personal, pentru că dacă nu veneam aici, nu-l întâlneam pe Gabi, n-o aveam pe Ania, nu eram mulţumită de familia mea, aşa cum sunt acum. Aşa…, din punct de vedere profesional, aş regreta, dar n-are rost.

„Eu, în viaţa mea, nu pot să spun
că sunt foarte mulţumită de mine…”

– Sunteţi unul din oamenii de bază ai Teatrului Alexandru Davila. Cum „suportaţi” această situaţie?
– Cum să zic, deşi simt ghilimelele, eu nu o iau aşa, ca pe corvoadă. Încerc şi eu să fiu de folos.
– Câteva roluri mai deosebite jucate pe scena piteşteană…
– Nu pot numi, pentru că nu vreau. Mi-am dat seama, când eram mai tânără, mă gândeam… ce zic ăştia de rolul cutare, de rolul cutare… Ştii, n-aş putea spune că sunt supraîncântată de ăsta, ori de ăsta… Pentru că în fiecare rol pui ceva din tine. În primul rând, că nu sunt niciodată mulţumită de niciunul. Eu, în viaţa mea, nu pot să spun că sunt foarte mulţumită de mine…
– Şi, totuşi, din bucătăria creaţiei, ne povestiţi cum faceţi cunoştinţă cu personajul, cum vă apropiaţi de intimitatea lui, ce rol are regizorul în această muncă?
– De la caz la caz. Niciodată nu pot să zic că este într-un singur fel. Pentru că nu e inginerie, e artă. Şi arta nu e precisă niciodată. Există spectacole sau roluri pe care le ştii dinainte, ai auzit de ele, le-ai văzut jucate de alţii, mai bine, mai prost… Există piese ori roluri de care nu ai auzit şi despre care trebuie să te informezi, pentru fiecare dintre ele există un anumit gen de… bucătărie de creaţie. Regizorul are rolul călăuzitorului, el este cel care vede în ansamblu. De obicei, actorul… Eu m-am obişnuit să văd în ansamblu piesele, spectacolele în care joc, pentru că dacă nu aş fi făcut aşa, aş fi avut tendinţa să pun mare accent pe rolul meu. Şi chiar dacă am jucat roluri principale, întotdeauna am simţit nevoia să fac parte dintr-un întreg. Însă, în general, actorii îşi văd de rolul lor. Sunt şi actori care nu-şi citesc decât strict replicile lor şi, de multe ori, nu prea ştiu ce se-ntâmplă-n scenă …
„Nu prea mi-a plăcut să fiu manipulată”
– Aceasta o ştiţi şi din punctul de vedere al… călăuzitorului, întrucât aţi făcut şi regie?
– Eu am făcut regie aşa, nu ştiu cum să zic, într-un fel, de nevoie, dar nu m-a obligat nimeni. Pentru că am simţit nevoia că aş fi putut să fac mai mult, că pot juca mai multe roluri, mai diferite, poate şi în viziuni diferite. Am vrut mai mult şi am încercat să fac şi regie. Ştii, eu sunt genul de om care, ştii cum spune, „decât codaş în oraş, mai bine-n satul tău fruntaş”. Nu prea mi-a plăcut să fiu manipulată…
– Dar magistru într-ale teatrului, v-a plăcut să fiţi? Ştiu că aţi cochetat …
– E mult spus magistru. Eu aş fi vrut să-i ajut pe tineri… deci, ceea ce nu mi s-a-ntâmplat mie, la timpul meu, să fac eu pentru alţi tineri… Problema e că tinerii ăştia nu sunt cum eram eu la vârsta lor …
– Este un… decalaj de generaţii…
– Poate, poate. Fiecare dintre ei îşi doreşte rapid să fie pe scenă; pac, vedetă! Eu, când eram de vârsta lor, ştiam că trebuie suferinţă, că trebuie muncă, trebuie, nu ştiu cum să spun, o perioadă de acumulări, care să fie o perioadă de platou, de linişte, de-aşa… Acum toată lumea vrea să fie la televizor…
– Civilizaţia, televizorul cu viciile lor…
– Da… Eu  mi-am dorit să fac pentru ei ceea ce nu făcuseră alţii pentru mine, dar mi-am dat seama că nu mai e acelaşi lucru.
– Ce proiecte aveţi pentru stagiunea 2006-2007?
– Nici unul. Continuu rolurile vechi, din Chiriţa, Cumetrele, Pygmalion, Domnişoara Iulia  şi celelalte…
– Ce atmosferă e-n teatrul piteştean?
– Nu ştiu, nu mă întreba asta, că nu ştiu ce să zic. E o atmosferă obişnuită, de teatru …
– De teatru din provincie, care nu vrea să iasă din anonimat?
– Păi, nu, depinde… Acum, pe cinstite, nu depinde de noi, numai de noi. Pentru că noi suntem funcţionari publici. În timpul lui Ceauşescu eram prestatori de servicii către populaţie …
– Lăutari într-ale cuvântului…
– Într-un fel, da. Noi nu vrem să fim asta. Poate că e şi un fel de rezistenţă pasiv-agresivă, ceva de genul ăsta, prin care să spunem că am vrea să facem ceva mai interesant.. Eu am trecut şi printr-o situaţie mai dificilă, cu implicarea mea, să schimb ceva… Aşa că, nu mai spun nimic.
– În ce relaţie sunteţi cu spectatorul şi ce înseamnă aceasta pentru dumneavoastră?
– Eu zic că sunt în relaţii din cele mai bune, în sensul că-i respect pe spectatori. Când am terminat facultatea, mama s-a speriat, aşa, într-un fel, ştii, a avut ea un şoc cultural: cum să vină lumea, s-o vadă pe fiică-sa? Adică… i se părea, în modestia ei, i se părea aşa… şi m-a luat de-o parte şi mi-a zis: Tu ai grijă, că oamenii ăia care vin să te vadă, să nu regrete că au dat 20 de lei, cât era atunci un bilet de teatru, pentru tine. Şi mi s-a părut o chestie foarte de bun simţ, de care am ţinut şi ţin seama, eu fiind un copil foarte ascultător. Şi ăsta a fost un deziderat al meu: omul ăla, care a dat banii pe un bilet, să nu regrete că m-a văzut pe scenă!
– Oricum, am observat că faceţi săli pline.
– Nu ştiu, asta nu am de unde să ştiu. Însă, de fiecare dată mă pun în locul lor, că vin pe ploaie, că fac nişte eforturi, ca să mă vadă. În afară de asta, eu vreau să plec de la teatru altfel decât am venit. Omul vine în sală, participă cu tine, există un schimb energetic între noi ..
– Asta e principala diferenţă între film şi teatru…
– Da, eu am un respect foarte mare faţă de spectator. Tu nu exişti, ca spectacol, fără spectator. Faci împreună cu spectatorul spectacolul, şi el îţi pleacă un alt om, cum şi tu pleci un alt om. De multe ori tu vii încărcat şi pleci golit. Şi invers.

„N-ar fi o problemă, dacă publicul ar înţelege
că teatrul are un ritual al lui”

– V-aţi dori o participare mai activă a publicului piteştean?
– Normal… Adică, eu… pentru asta exist.
– Care credeţi că sunt cauzele pentru care nu se mai vine la teatru?
– Ei veneau foarte mult înainte de ’90. Dar e şi-un istoric al teatrului, care e considerat teatru de provincie. De exemplu, eu cunosc foarte mulţi oameni, care se-nghesuie la spectacolele teatrelor bucureştene, de la Casa Sindicatelor, dar care n-au mai călcat de zeci de ani prin teatrul nostru. E şi asta o chestie. Apropierea de Bucureşti e, într-un fel…
– Şi bună ..
– Da, ambivalentă. Eu cred că acum, în anii ăştia, ar trebui o publicitate mai agresivă, la modul bun. Pe lângă faptul că există clădirea teatrului… Ăsta e un oraş mic, iar clădirea e una importantă, „ne vedem în faţă la teatru”… E…
– Doar un punct de reper?
– Cum să spun. În general, vin două categorii de public: tinerii, care sunt dispuşi la… experienţe de genul ăsta, şi pensionarii, care au intrare gratuită. Ar fi, sigur că da, posibilităţi…, dar eu mi-am cam pierdut speranţa.
– Mai faceţi deplasări, turnee?
– Turnee, nu prea. Ele se fac într-un timp mai îndelungat, pe trasee mai lungi, cu stat la hotel… Am făcut unul, anul trecut, în Serbia. Suntem oraşe surori, Piteştiul şi Krakujevac-ul, şi s-a semnat un contract să mergem noi la ei, să vină ei aici. O să vină şi un regizor de la teatrul de acolo să monteze o piesă la Piteşti, va merge şi-un regizor român la ei… În ceea ce priveşte deplasările, care se fac în judeţ, acestea sunt curente. Însă avem cam acelaşi public: tineri şi două-trei băbuţe ale satului ăla. Dar asta  n-ar fi o problemă, dacă publicul respectiv ar înţelege că teatrul are un ritual al lui, adică ne văd un veşnic Tom şi Jerry…
– Să-nveţe şi ei să fie spectatori?
– Da, trebuie să ştie şi ei asta. Pentru că ei ştiu doar televizor, Adi de Vitto, Tom şi Jerry, asta …

„Lumea era dispusă să ne ajute,
numai să fi vrut noi…”

– Nottara-ul vă mai găzduieşte spectacolele?
– Da. Adică Mircea Diaconu,care este chiar foarte cooperant şi… bine, acum nu ştiu, dar cred că nu ne-a luat nici bani pe chiria sălii… Eu aranjasem şi cu Dorina Lazăr, la Odeon…  Lumea era dispusă să ne ajute, numai să fi vrut noi…
– Ştiu că aţi colaborat şi cu Societatea Română de Radiodifuziune, la teatrul radiofonic. Aţi jucat chiar şi-n piesa care a luat premiul UNITER de anul acesta, la secţiunea respectivă. Ce ne puteţi spune despre această colaborare, despre cei cu care aţi lucrat?
– În primul rând, este vorba despre regizoare, Cezarina Udrescu, şi ea fiind argeşeancă, a fost destul de drăguţă să-şi dorească să lucreze şi cu mine. Şi faptul că era o distribuţie onorantă a fost foarte important pentru mine…
– Adică?
– Rodica Mandache, Ştefan Iordache, Dan Aştilean, Mihai Bisericanu… Au fost nişte oameni extraordinari.
– Piesa numindu-se…
– Ecaterina cea Mare, de G.B. Shaw. Şi a mai fost încă o piesă, Rivalii de Sheridan, în aceeaşi regie, un serial radiofonic, în care am jucat alături de Irina Movilă, Rodica Mandache, Mihai Constantin. Ştiu că adaptarea ai făcut-o tu…
– Vreo şase episoade au fost…
– Sper să mai colaborez la teatrul radiofonic, o „scenă” naţională, care te impune, într-un fel…
– Sunteţi în vacanţă, cum v-o petreceţi?
– Bine, cu treburi casnice. Am fost în nordul Moldovei şi-n Maramureş, pe la mănăstiri, şi a fost ceva special. În rest, în gospodărie…
– Cum v-a sprijinit familia în carieră?
– M-a sprijinit cum a putut şi ea…
– Pe soţul dumneavoastră l-am văzut deseori la teatru, filmându-vă în spectacole…
– Păi, mi le-a filmat pe toate. Adică, m-a sprijinit cum a putut.
– Şi în plus, Ania, fiica dumneavoastră, vrea şi ea să devină actriţă, regizoare …
– Nu mai dorim, nu… A vrut. Adică, atunci când era-ntr-o gaşcă de copii cărora le plăcea teatrul, avea entuziasmul ăsta. Acum vrea jurnalism… M-au sprijinit şi ei cum au putut. Adică îmi suportă frustrările, mă-ndeamnă să fac aia, aia …
– Cum este receptat actorul în Piteşti? Vă simţiţi o Meg Ryan aici?
– (râde) Băi, mă simt doar Luminiţa Borta… Sunt receptată bine.
– Vă recunoaşte lumea pe stradă?
– Mă cunoaşte lumea fiindcă sunt de-aici. Nu mă recunoaşte neapărat pentru ceea ce sunt, ci pentru că sunt soţia lui Gabi, ori mama Aniei. Mă mai cunosc şi ca actriţă, dar majoritatea mă ştie pentru că „sunt fiica satului”…

„…Să trăieşti pentru că te-ai născut…
Dar n-aş vrea, pe bune!”
– Care sunt, au fost modelele dumneavoastră printre actori, regizori?
– În primul şi-n primul rând, eu îi respect pe toţi actorii de pe planeta asta, pe toţi cei care au îmbrăţişat meseria asta – de aici şi de aiurea, pentru că e o meserie foarte grea. Foarte puţini sunt vedete ale Hollywood-ului. 90% din oamenii care fac meseria asta sunt prost plătiţi, muncesc cum şi unde pot, meseria este foarte grea şi, în plus, efemeră.
– Şi, totuşi, câteva nume …
– Da. În al doilea rând, îi respect pe colegii mei din teatrul ăsta, fără să par nu ştiu cum, afirm asta, pentru că ştiu cât e de greu, pentru că, în mod particular, aici, în Piteşti, actorii nu se bucură de un respect deosebit, nu sunt iubiţi. Ce să zic, mie mi-au plăcut şi actorii de Hollywood, dar, în special, actorii români. Mi-au plăcut mult Mircea Diaconu, Valeria Seciu, Ştefan Iordache, Draga Olteanu, Rodica Mandache, Gina Patrichi. Ce să spun, toţi cei care au plecat … Toma Caragiu…
– Şi dintre regizori?
– Măi, ce să zic! Ca regizor… pentru mine,  regizorul e un fel de vrăjitor şi nu-ţi place un vrăjitor, îţi place ce face un vrăjitor.
– Dar cu cine v-aţi fi dorit să lucraţi?
– Cu toţi. Adică, nu pot să spun că aş fi refuzat o colaborare cu vreun regizor. Dar cel mai mult am lucrat cu Matei Varodi.