Fumul

mi-au spus alaltăieri nişte limbi de foc
mi-au spus că fiinţa aceea mama mamei mele
nu mai e a plecat unde-a văzut cu gândul
ca fumul unei lumânări ca un chiot s-a dus
fiinţa aceea care nici n-a fost vreodată în carne şi oase
a fost doar o casă de lumină în care mi-am ascuns copilăria
doar o umbră înclinată de frasin o poveste pe timp de iarnă
când împingeam cu picioarele în sobă aproape s-o dărâmăm
şi umbra aceea mă lua în braţe seara şi-mi vorbea
ceasuri întregi despre fata babei şi-a moşului
şi râdea când o trăgeam de capătul basmalei la ceafă
umbra lumina aceea mă aşeza în copaie
pe două scaune lângă sobă şi căldura de-atunci
mă încălzeşte azi şi de când mă ştiu şi până când
sufletul meu va pleca de la mine
acum încă nu pot să înţeleg nu vreau să-i aud
când îmi spun că îmbăiază prin cer copiii altor nori
şi m-a lăsat să-mi port singur de grijă
mama mamei mele nu va mai şti
la ce oră se întoarce autobuzul sâmbăta
ca să-mi oprească cea mai bună plăcintă cu mere
să arunce dovleacu-n cuptor să culeagă toamna
cele mai frumoase piersici cu miezul ca sângele
nu
nu doar de umbra ei este vorba
ci de buturuga de mine de scorbura scoarţei lui de timp
că parcă nici nu mai ştiu când sunt şi când nu
parcă altcineva a trăit odată în locul meu
în timpul meu de-au plecat cele bune
acum stau ca un înger exilat pe pământ
la o margine de trotuar scârbos
şi dau dintr-o băltoacă în alta fără umbrelă pe suflet
dau dintr-o staţie în alta ca orbu
autobuze care nu ştiu unde duc
opresc în faţa mea aproape să-mi lovească vârful nasului
urc în ele şi plec unde-o fi
ca fumul unei lumânări.
 
Ochi în diagonală

ca o pasăre ce se reflectă în piatră
dimineaţa ochilor tăi
ora de ceară
lumea de aer
m-am ascuns într-o coajă de nucă
în chiotul ciorchinelui sub picioare uscate
casa mea s-a pitit şi ea în aripa celor ce-o bântuie
în frica râsului tău că n-o să-ţi fiu casă
unde să mă duc?
unde să mă ascund cu solzii
de solzii mei albaştri ca pielea lovită
ce chiot m-ar mai putea primi
cât nisip ar mai trebui să-nghit
ca să împiedic rostirea unui monstru
uite azi m-au găsit într-o groapă hingherii
m-a găsit pe-ntuneric lângă îngerul ei
în cercelul de fontă zâna stărilor verzi
zâna peşterii buturugii ei de viaţă.
 
Interferenţe

atunci când se aşează o cărămidă
în coapsa unei case
undeva se dărâmă un perete în ziditor
o idee stă să ia locul Anei.
când lupii se bat
pe câmpia tavanului meu
e posibil să simt pe cerul gurii
gust de fiară sfâşiată
e de-ajuns să-mi scot privirea la privit
şi ea se va simţi jignită
există un loc unde mă voi naşte
printr-un schimb de cuvinte
un loc unde mă dor cochiliile melcilor
ieşiţi după ploaie
gândurile ca şi buzele se încolăcesc
pe marginile paharului de vin
şi se va spune despre mine
că am murit ca Laoocon.

Călătorie pe nervura unei frunze

soarele-a apus fără nici un motiv
la fel şi casa mea ce se află pe-o colină
cam cât coapsa unei femei ciclop
şi pereţii dinăuntrul casei şi covoarele
mesele
şarpele
fiecare cu soarele lor fără nici un motiv
lumea cu tavan cu tot
lucrurile şi-au întors spre mine faţa lor comică
nopţile – faţa lor albă
înţelepţii – nţelepciunea lor prostească
şi aşa ca-ntr-o paparudă arhaică
toţi de mână ne învârtim
în jurul propriei aripi
în interiorul ideii de cer
ca-ntr-o cădere nebună de stele
batem apăsat
repetat
cu talpa visătoare
pe zalele unui lanţ nevăzut.

 Dimineaţa în scoarţă de copac

nu, eu nu-mi dau nopţile la schimb
le las acolo în haine între pagini
în mirosul părului tău
eu nu-mi dau nopţile la schimb
nici dacă s-ar trezi soarele cu faţa la cearşaf
şi-ar spune că de mâine nu mai vrea
să răsară
nici de m-ar duce într-o barcă scurtă în exil
aşa să ştii
eu nu-mi dau nopţile la schimb
nici pentru zilele ce le mai am
sau pentru orele cu coc
eu nu-mi dau nopţile pe somn
pe ani pe linişte pe bani
le las aici să-mi cânte în poeme
să-mi freamăte pe ploaie pe frunză
şi prin ochii tăi
să-mi povestească despre sfinţi
să-ntoarcă cu braţele goale brazde de flori
adormite prin cer
să ştii
eu nu-mi dau nopţile la schimb
cum tu n-ai da un măr de aur
pe-o ladă de cartofi.
 
Geometria zilei

pentru mine e aşa simplă viaţa azi
mă trezesc pe partea dreaptă
cu faţa încrustată de aripa visului
mă uit în oglindă
îmi privesc îngerul aplecat peste cana cu miere
e aşa simplă viaţa mea azi
că nici nu ştiu cum să-ţi spun
îmi deschid ferestrele cuvintele
mă îmbrac în prima togă în care tu te ascunzi
şi îţi caut gândul de la un capăt al casei la altul
îmi aşez într-o mână valiza
în cealaltă tolba pe care orice don Quijote
o ţine cu el – niciodată nu ştii – să ţii minte
niciodată nu ştii dacă morile de vânt
n-or să se răzvrătească împotriva ta
e aşa simplă viaţa mea întotdeauna
că nici nu mă hotărăsc cu ce să încep
cu somnul cu trezitul cu plânsul cu plecarea
cu ceasul ei de primăvară croită după calapodul
inimii mele
e aşa simplă că eu plec o vreme
un timp două să mă rătăcesc în afara casei
unde apa din glastre şi peştii
îmi păstrează liniştea
unde tu mă păstrezi întreg
fie că plec fie că trec
aşa eşti tu.

 
Plasa din piatră

de parcă s-ar fi condensat anotimpurile
în inima ta
de parcă fruntea pietrei şi fierul potcoavei
refăceau sensul noţiunii de sărut

duminica te-am ridicat de subsuori
să vezi dansul pe faţa cealaltă a lunii
seamănă cu râsul unui zeu
părăsit pe covorul persan

de parcă cineva cu gânduri negre
ar fi cumpărat timpul numai în slujba sa
dacă vrei să plângi mâinile mele deget lângă deget
formează o albie de râu
la subsolul gândului oasele rămân negre
ca un vis în care se face că ai fost încuiat
înăuntrul tău.
 
Titanii

zăpada şi camera asta mi-au intrat sub piele
îmi amestecă sângele cu apă
sângele cu piatră
soarele cu dinţi şi noaptea mi-au crescut în palme
le port de la un ochi la altul
de la un sfânt la altul
(unde timpul fără carne sparge ceasuri de pământ)
tu şi moartea v-aţi născut în penele aripilor mele
şi mă disputaţi mereu
tu îmi spui acelaşi cuvânt de o viaţă
şi eşti un titan de foc
moartea se schimbă de la o zi la alta
ca mersul unui prunc
ea este cuvântul-titan ce poartă pe umeri
toate blestemele şi speranţele mele
şi cel mai mult mă supără această prefăcătorie
că voi nu vă cunoaşteţi deloc.
 
Fără pupilă

înot într-o mare de apă închisă
asta aş afişa pe fiecare gard fiecare pom
pe fiecare spărtură din cer – sufletul meu dă anapoda
din mâini şi din picioare într-o mare
călcată pe nervi
mă întorc cu faţa la tine şi tu faci case
chiar în mare
mă întorc cu faţa la plâns şi el intră în mine
cu faţa la toată lumea la Dumnezeu
dar faţa mea a devenit cu timpul ceva incert
ceva care nu se poate ţine în mâini
şi de aceea caută cu frică un stâlp să se sprijine
atunci tac
de ce nu pot plăti aceste ore să treacă
ştiu când plouă ştiu
dar plec mereu cu ideile goale
până se dizolvă pe curcubeul frunţii
regresie în tunet
regresie în piatră
în lichidul amniotic al orei
unde e cel mai bun prieten
vreau să vină lângă mine să stăm de vorbă
să visăm mult să-i spun totul
vreau să mâncăm din acelaşi blid
aceeaşi hrană aceeaşi bucurie
să ascultăm acelaşi freamăt
vreau să-mi strângă cu tot sufletul mâna
ca să ştiu că mă prinde cineva în cădere
dar nu vine nu ştiu…
înot în dreapta în stânga în sus în jos