Albul nopţii îmi picură
 în palmă
Căldura sufletului.
Cuvintele inutil mai răvăşesc
poemul
Pierzându-se-ntre rânduri,
Motivând tristeţea comună.
Vorbesc şoptit cu mine însămi
Chemând amintirile.

*
Alfabetul credinţei

Ploaia işi cerne amintirile
Peste braţele mele,
Pervers vântul îmi smulge bucăţi din timp
Urlându-şi Victoria în ochii-mi prea reci.
Dar taci!
Să rămână doar liniştea genunchilor
Îndoiţi într-un semn de rugăciune.
Prin răni mi se scurge alfabetul credinţei.
Mai exişti?
O ultimă întrebare
Ce vrea să zboare dincolo de mine.
 

Alfabetul gândurilor

Din alfabetul gândurilor
Rup o fărâmă de amintire,
îmbrăţişez culoarea rece
Uitând
Atingerea mâinii peste faţa destinului;
îmi aleg fotografia pentru dosarul morţii,
Pământule!
Mişcă-te în sens invers,
Adu-mi-napoi alfabetul gândurilor.
 

*
Am coborât în infern

Spre a vedea moartea.
Mă aşez tăcută la masa
Cu iluziile ce-mi sărută…
Ochii
Îngropaţi în pământ.
Închin pocalul in sănătatea uitării
Beau şi râd
Încercând să-mi asum
Curajul unui câine nebun.
Singurătatea îşi caută clienţi pentru foc
Sufletul e miza de joc
Paloarea îmi naşte o nouă identitate
Inferioritatea îmi este partener
În cuvinte încrucişate.
 

Iluzii

Iubirea
O simplă dâră de fum
Amintind…
De o ţigară stinsă prematur
Pe-o frunză
Tatuată cu poeme de scrum.
 
Mi se scurg iluzii pe gleznă
Sărutând ochii trişti
Ochii de beznă.
 
Rămasă-i doar clepsidra
Ce-mi sfarmă oasele-n minut
Plângând peste mine, prin mine,
Singurătăţi desenate, prea simplu, în lut.