Ascult aceeaşi casetă cu Dylan şi mă gândesc la cuvintele lui Dan: "Te pui prea mult la microscop, te analizezi prea mult şi inutil. În momentul când există o problemă reală, dacă o învăluieşti doar cu vorbe, ajunge să ia singură proporţii. Te uiţi prea mult la propriul buric şi nu acţionezi. Noi muncim, nu gândim, asta ar trebui să-ţi fie deviza. Nu îţi dai seama că e exasperant să vorbeşti doar de ce ai face, fără a şi face? Greşeală de tactică şi strategie, cum s-ar zice".
Mesajul lui vine din Toronto, un oraş în care "sunt gogoşi sau covrigi. Plăcinte. Nu chiar peste tot şi nu chiar în forma în care te aştepţi". Am aflat, pentru că am întrebat.
M-am simţit vizat când mi-a spus: "Alex nu înţelege că mie mi se întâmplă să mă plictisesc de cei din jurul meu şi am nevoie să îmi încarc bateriile, să povestesc lucruri noi, ei să aibă experienţe noi, altfel cunoscându-ne prea bine reacţiile, replicile".
Mesajele pe care i le-am trimis au fost uneori stereotipe, oglindind prea des frustrări, griji, frici. Îmi lipseşte privirea inteligentă cu care te pândeşte, felul în care râde, bunăvoinţa aia cuceritoare care este acolo, în fundal, chiar şi atunci când te săgetează ironic. Îmi lipseşte acea inflexiune a vocii cu care îmi spune: "Bă, băiatule…"