Între poeţii absenţi din antologia poeziei optzeciste, realizată de Alexandru Muşina, se află şi George Stanca. Dacă acceptăm, totuşi, că Marian Drăghici, Ion Monoran sau Ion Zubaşcu (şi lista ar putea continua) nu au corespuns, la vremea aceea, grilei estetice a antologatorului, este greu de găsit o justificare în cazul lui George Stanca: ,,cel mai ludic’’ dintre poeţii acestei generaţii şi, în acelaşi timp, unul dintre prestigioşii ,,utilizatori” ai procedeelor de factură postmodernistă. Următoarele două fragmente sunt semnificative sub aspectul activării ,,originale” a unor modele mai greu sau mai uşor recognoscibile. Poemul ,,Înainte cuvântare în scări descendente” (în vol Starea de gr(e)aţie, 2001) începe cu o mărturisire autopersiflantă (,,Să vă spun că sunt ironic/Să vă spun că sunt sarcastic/Să vă spun că sunt cinic/să vă spun că sunt miştocar/Să vă spun că sunt batjocoritor/Să vă spun că uneori râd de mine/Să vă spun că râd şi de voi/! Să vă spun că sunt ludic/Să vă spun că mă joc/Cu mine/Cu viaţa/Cu voi/Cu cuvintele/Cu condeiu-n ţărână’), mărturisire ce aminteşte de autoportretul caricaturizat al lui Tristan Tzara :,,Uitaţi-vă bine la mine!/Sunt tâmpit, sunt farsor, sunt un închipuit./Uitaţi-vă bine la mne!/Sunt urât, chipul meu nu spune nimic, sunt mic./Sunt la fel ca voi toţi”. Preluând o sugestie din poezia Apocalipticul iarmaroc a lui Gheorghe Tomozei (,,Avem safire, sacâz, caragiale/şi-alte giuvaericale://un pillat cu mânerul sculptat/şi un nichita cu trei capace./– Face trei cai arăbeşti?/ Face!/Cu un macedonski iei un pac de cinabru/şi un foarfece de tuns ion barbu./(…)/Fete nebune/cântă la un antonpann cu trei strune//în varul dogoritoarei amiezi/basmul caprei cu trei arghezi”), George Stanca a scris mai multe texte în care numele unor binecunoscute localităţi sunt investite, în spirit ludic, cu o altă valoare gramaticală şi, respectiv, cu un alt înţeles. În aceste texte ce stau sub semnul ,,frământărilor de limbă’’, simţul lingvistic şi ingeniozitatea poetului sunt scăpărătoare: