O cafea festivă
Gheorghe GRIGURCU

Poetul Virgil Diaconu îmi atrage atenţia asupra unui… centenar. Cel al revistei Cafeneaua literară, la împlinirea a o sută de numere. O publicaţie pe care n-am încetat s-o parcurg cu o plăcere mereu confirmată prin aerul său de intimitate, discreţie, reverie. Fără a duce lipsă de ascuţişuri polemice, degajînd un spirit de francheţe. Aşa cum se cuvine, în aburul cafelei emblematice. Paginile periodicului prilejuiesc taifasuri de la suflet la suflet ale unor literatori de vîrste felurite, într-o caldă comuniune ce exclude convenienţa excesivă, dă la o parte interesul lumesc care domină lumea noastră poate mai mult ca oricînd.
Îi mulţumesc domnului Virgil Diaconu, creatorul şi diriguitorul revistei în cauză, pentru frumoasele pagini ce mi le-a închinat recent împreună cu o seamă de colaboratori, îl îmbrăţişez cu un simţămînt confratern şi-i urez multă putere de inspiraţie la cîrma Cafenelei literare.

Să fie mereu în floare!
LUCA PITU

Asemeni, pînă la un punct, OGLINZII antihristologului Cristian Bădiliţă, CAFENEAUA LITERARĂ e o revista de autor cu personalitate culturală accentuată; este ea, cumva, organul itifa(l)nic al lui Virgil Diaconu, poet optzecist viguros, exeget echilibrat al variilor agitaţiuni din scriitura contemporană, lolitofil imaginar, niţeluş însingurat, anarhist instalat, ca Vintilă Horia sau Leon Bloy, la dreapta Domnului, econom de felul său şi adept al lucrului gospodăreşte făcut.
Cu bani puţini şi o leafă mai mult ridicolă decît simbolică, scos-a el, iată, o sută de numere dintr-o publicaţie situată regional, sub munte, pe cursul superior al Argeşului, dar în toate colţurile ciudatei noastre patrii aşteptată de cunoscători şi interesaţi, nume grele – şi mai puţin grele – ale Landernoului artistic sau cogitaţional valahicesc lăfăindu-se în paginile sale admirabilmente ilustrate (nu vă spun care nume, lăsîndu-vă să le descoperiţi singuri), drept pentru care îi urăm prieteneşte, din toţi bojocii lansat, ceva precum: SEMPER SINT IN FLORES!

 Urări şi fantezii
Adrian Dinu Rachieru

Atingând borna 100, revista Cafeneaua literară, pornind la drum în ianuarie 2003 şi adunând colaboratori prestigioşi, e menită – credem – unui traseu glorios. Nu „umbrela” generaţiei, nu falsa şi, vai, neistovita „problemă a gherilei” în această avalanşă a promoţiilor (livrate pe bandă!) ci „viaţa coralieră”, revistele cu platforme distincte şi rol coagulant în mişcarea literară vor conta, impunând, în timp, nume rezistente. Fiindcă, în literatură, reamintesc, rămân soliştii, nu coriştii. Iar soliştii au în spate o revistă sau/şi un cenaclu, „împărţind” raţia de glorie…
Adevărul e că avem o adevărată ciupercărie revuistică, întreţinând cultura vie de astăzi. Şi, fireşte, tot spectacolul însoţitor: zarvă, vanităţi, interese, pasiuni, răfuieli resentimentare; dar şi liste negre, găşti cimentate, ură compactă, nulităţi agresive, motivaţii politice, tabieturi clientelare. Adică ştiutele manifestări de patologie literară, şi ele necesare (până la un punct!) pentru trofica vieţii literare. Adversitatea e firească iar mediul literar, ştim cu toţii, nu e un Olimp! O puzderie de publicaţii, aşadar, ignorându-se aproape, cu tiraje confidenţiale şi circuite de grup, contribuind şi păcătuind – cu excepţiile care se cunosc – la „rejudeţenizarea” culturii. Întocmind clasamente locale fără grija de a se raporta la întreg. De a propune nesuferita, greu de acceptat reducere la scară. Liderita trebuie menajată, pogoanele de hârtie sunt la îndemână.
Încât, ceea ce doresc revistei păstorită de V. Diaconu e să întreţină viu spiritul critic, refuzând delirul localist, elogiile diabetice, neflatând roiul de condeieri agresivi, frisonaţi de boala autorlâcului. Viaţă lungă, doldora de succese şi buget pe măsură! Fiindcă şi colaboratorii ar trebui plătiţi… Să fie vorba de fantezii post-pascale?