Mai demult îmi pierdusem nimfeta –
(Carolina, Lolita, Areta?),
bidivii, blazonul, careta.
Ca o miere se-nvârte planeta.
În estimp m-am deprins cu naveta,
mă  împart între Corfu şi Creta,
măcinat, torturat de secreta
bucurie de-a fi.

Arta navetei n-o ştiu decât cei
ce-o trăiesc pe-ndelete, cei
predispuşi să se-mbete
cu una şi-aceeaşi privelişte.
Nu-ţi laşi de izbelişte rostul şi pleci
dintr-un burg fantomatic într-altul
de dragul arginţilor.
Ego de-naltul –
precum al prinţilor cifru jurat pe origini,
de ultraabsconsul în veac
privilegiu de-a fi navetist
gavaresc.

Mai întâi îmi fac loc pe soioasa banchetă
a trenului. Da, îmi fac loc
pe soioasa banchetă a trenului şi,
aparent contemplând peisajul,
pun imposibila ordine-n gânduri.

Am ieşit din dezordinea somnului
ars de neliniştea zilei ce-ncepe,
graţie Domnului, fără vreo altă idee decât
ţinerea-n lesă a umbrei,
Câinele umbrei
îmi joacă mereu înainte. Câinele umbrei
dă roată pe-o milă de jur împrejurul
zveltului pas ce mă poartă-n această
vremelnică soartă sau mare de aer
prielnică-nnotului minţii. Câinele umbrei
amuşină  stări ancestrale-mbibate-n oglinda
asfaltului, latră mintal sarabanda de voci
gravitând pe frecvenţele joase, lasă-ntre
mine şi ceilalţi o reglementară distanţă.
Iată-l făcând pe dulăul de curte
gata să-nghită  obraznica
muscă a verii.
Iată-l strângându-mă-n braţe
cu disperarea sublimă a mutului
vrând să comunice imperceptibilul
semn de pe lumea cealaltă.
Iată-l făcându-mi cu ochiul la trecerea
miliţianului,
mârâind înfundat ca o strungă de nori
pregătită-n departe să plouă.
Iată-l făcând pe naivul de ghid
al abulicei mele persoane –
lung ezitând între faptă şi gând,
cultivând un lirism forfecat
de sincope şi toane.
Iată-l plutind peste iarba de vis,
pe colina din centrul oraşului,
pe colina migrând altădată spre
apele Cernei.
Iată-l făcând poezie pe străzi
dintr-o pură chemare a firii,
„udând” subversiv trandafirii cu graţia
unui torero.
 
Iată-l visând la o sticlă de lapte în zorii de scrâşnet
ai zilei,
clătinându-se-n rând cu un rest de nesomn
şi de-absint în străfundul pupilei.
Iată-l făcând piruete mentale
pe gheaţa asta abstractă,
căzând şi muşcând-o şi-n urmă lăsând-o
intactă.
Iată-l intrând în mecanica pură a mersului
ca un cuvânt
într-o piele de gând ce îmbracă
viscerele versului.
Iată-l plutind ca un fulg
prin reţeaua de sălcii plângând la vărsarea Ţurluiului 
 
dacă a nins şi un alb dureros te-nfioară
precum pipăirea din cap a cucuiului.
Iată-l mergând peste apele golfului
ca pe un drum cu ţărâna de veacuri uscată
uimindu-i, lăsându-i pe cei din Râşava
cu gura de-o palmă căscată.
Iată-l urcând într-un tren comunist,
surâzând pentru mutrele şefului –
vai, în Balcani nouă din zece-s tocmiţi
pentru spargerea chefului.
Iată-l privind curios
la câineasca de viaţă bipedă scuipându-l în faţă –
e nevoie de spirt,
intră-n birt  şi din toţi ţoiul băut
face-n târg caragaţă.
Iată-l privind la bulboanele Dunării,
la conturul de mâl şi de ziduri mişcând
pe gingiile Ada-Kaleh-ului,
navigând pe-o fărâmă de gând
şi făcând să se vadă cele de-aproape-n
departele zodiei Leului.
Iată-l pozând în buldog aferat,
bântuit de pisici mieunând pe frecvenţele vântului,
mai mereu încruntat, revoltat
pe N-aude, Nu vede şi Greul Pământului.
Iată-l turbând la maşina de scris –
viaţa lui e-ngropată-n dosare, hârţoage, rapoarte
e un câine ratat? S-ar fi vrut ca noi toţi
condamnat la o altfel de moarte.
Iată-l acum bântuit de-ntrebări,
de-ncherbări de speranţe ce par pe moment
mincinoase,
cu trei feluri de „f” ancorate adânc
în zărghitele sinelui oase.
Iată-l în bezna clipitei clamând
o teribilă silă de cuşcă –
aţipeşte cu greu, se foieşte-n culcuş,
zgândărit în convingere, muşcă.
Iată-l hoinar printr-o lume de basm,
ocolită de spasm – ca o zi însorită
şi blândă,
şi fără capcane la oricare pas,
plus un ochi prin lunetă la pândă.
Iată-l imun la discurs,
la scrâşnitul parcurs,
la stridentul efort al plictisului,
cu tristeţe zâmbind, suferind
pentru pasul pe loc al cititului-scrisului.
Iată-l trezit dintr-un somn îngeresc
ce-şi prelinge pe jgheaburi nălucile,
introvertit maidanez dintre cei
suportând cu lăuntrică linişte
crucile.
Iată-l plonjând în cenuşa umplând
fără milă ziarele 
şi la sufletul umbrei ţinând,
apărându-l cu dinţii şi ghearele.
Iată-l tăcând ca un sfinx egiptean
şi prin sită cernând
întrebările –
dacă-i bine pe-aici
tăvălit prin urzici,
rostogol coborând toate scările.
Iată-l acum eschivând un croşeu
de copită de taur fosilă
şi la index inclus
de un domn foarte sus
zgubiliticul domn Sarsailă.
Iată-l intrând în redacţia X
(Ipătescu ? – puştime nătângă!),
don Lorenzo-i grizat,
don Lorenzo-i bizar,
don Lorenzo îl face să plângă.
Iată-l flămând
de ciupercile, iarba şi liniştea
anahoretului
şi
de fărâma de sens răzbunând
tirania concretului, iată-l răpus
de povara secretului dintre cuvinte.
Câinele umbrei îmi joacă mereu
înainte. Câinele umbrei dă roată pe-o milă
de jur împrejurul măruntului pas
ce mă poartă-n această vremelnică soartă
sau mare de aer prielnică-notului
minţii. Câinele umbrei discerne
fotoni de-ntuneric mâncând plinătatea luminii
precum o rugină discretă a circului
ninsă cupolă metalică. Altfel, se ştie,
viaţa probează o sardanapalică
poftă de-a sparge măsele granitul).

De o vreme colind cu flaşneta
Dar am fost zburător, ca egreta,
Prin imperiul razelor bete
Fulgerând şi sfidând arbalete.
Pe suava, distinsa, discreta,
mi-amintesc: o chema Margareta.
În estimp beam absint  cu pipeta
În estimp începu pirueta
destinului.