Complexele creaţiei moderne

Prea multe imponderabile zădărnicesc apropierea dintre intuiţia criticului sau comentatorului de artă de cea a artistului. Nu puţine, dacă acela care a fost abordat traversează o răscruce de sensibilitate; nenumărate, dacă sensibilitatea colectivă se smulge din paradigmă. Pictor, muzician sau poet, creatorul invocă una şi aceeaşi inspiraţie: asurzitoarea şoaptă a vremii. Cred că Brâncuşi a fost primul care şi-a dat seama că nu se mai poate sculpta după Brâncuşi. Axiomatizantă, sculptura sa rostise esenţialul, epigonismul şi pastişa sigilând orice continuare. Revelându-i-se aceasta, Brâncuşi va abandona nu numai detaliul ci şi lucrarea în favoarea sistemului, structurii, instalaţiei. Complexul de la Târgu Jiu s-a vrut prima instalaţie sculpturală. Intuiţia se înfiripase deja în lucrările anterioare, căci unind contrariile linie/cerc, rotund/ascuţit, mat/lucios întrezărise interfaţa misterului declanşat, decodarea actului creator. Cortină  incomprehensivă şi totodată fereastră, interfaţa dintre contrariile asociate despică prin terţul inclus însăşi neputinţa cunoaşterii omeneşti, transcendenţa, “logicizând-o” inedit. Intuiţia artistului crează o nouă cunoaştere: cea instalativă, în cazul Brâncuşi. Dar lucrările pre-instalate în Complex trebuia să emane interfaţa, ori prin contrarietatea stilurilor sculptate, ori prin ireductibilitate. Şi, deşi s-a vrut, toate lucrările fiind brâncuşiene, Complexul este expoziţie, nu instalaţie.
Furia progresivă a vârât compoziţia muzicală în calculator; mai-mai să ne realfabetizeze, Nichita Stănescu aproape c-a spulberat metafora Limbii române, iar azi documente de arhivă intră justiţiare în scenă.
Literatura “a fost sau n-a fost?” Îmbucurător, distincţiile poet-prozator-eseist-critic-memorialist-cronicar-dramaturg re-fuzionează în cuptorul scriitor. În firescul vremii, se trece nonşalant dintr-un gen în altul la aceeaşi masă de scris. Criticii ficţionează şi Paul Goma inventează  poezia şi Critica vieţii literare, peste ştiinţa lor.
Timpurile în care trăim sunt multiartistice. Totul şi toate sunt de reflectat, pentru a nu pierde vremea în pseudo-inhibiţii.
Interfaţa dintre bine şi rău e percepţia creativităţii morale. Cum să fie rău sălbaticul, odată ce, pentru a supravieţui în colectivitatea sa singuratică, trebuie să-şi refuze până şi propria reprezentare? În morala lui “a fi singur” e bine să socoteşti rău ceea ce este altceva. Altfel nu judecă nici fiinţa tribală: e bine să socoteşti rău ceea ce, sangvin, este altceva. Nici raţionalista fiinţă socială n-o vede bine pe cea tribală. Când bine, mai bine şi foarte bine sunt una cu rău, mai rău, foarte rău, nici bune, nici rele, lumile coexistă pentru a transgresa instalativ, nu pentru a se exhiba etico-stilistic.