CLARVIZIUNEA  ORBIRII  OMENEŞTI

Pentru „Cine ştie, cunoaşte”, numai o instalaţie critică – un in work , în care petele textuale să interacţioneze, nu defulator-kathartic, ci erectic-creatic –  i-ar prinde paleta lui Mureşan Vasile Murivale, stilul, construcţia. S-a născut într-un loc, într-un an şi este fără vârstă de viu. Din părinţi Baba şi Ciucurencu, din seminţie de pictor. A! – am uitat – de copil, muzician se visa. Dar…
Când Murivale spune că regretă autoportretul nefăcut la 18 ani, pseudoteza la modă a dezinhibării pansexuale, disimulator ambalată de mercantilismul artei contemporane, sucombă. Desfrânarea interdicţiei nu dezinhibă transcendenţa, o neagă. Cum o anumită percepţie a sa a murit şi nu Dumnezeu, „dincolo”-ul nu mai e de găsit la extremele interdictive ale ignoranţei, ci, ca orice metaforă, în miez, incendent. Între autoportretul adolescenţei şi cel al maturităţii, între cel mai simplu, abia desenat şi, cromatic, cel mai înveştmântat, ireductibilitatea juxtapunerii personalităţilor traversate scapără creaţia paraforică, suprapicturală – transcendenţa compoziţională. Destinul plastic al lui Murivale este o instalaţie, în care – pete cromatice – autoportretele transcend în auto-chipul foarte viu şi de extremă spiritualizare ale unui de netăgăduit şi original creator.
Copleşitoare prin mulţimea lucrărilor şi provocatoare prin viziunea propusă, galeria amuţeşte. Portretele se transformă pe măsura “lecturii” în ideograme – galeria, într-un diarium. Astfel, scriitura plastică dezvoltă un liniar M, scrierea Murivale. Aventură în aventură, se însăilează drama reprezentării, personajul artei portretistice; Murivale o naşte, o creează. Impresia de genune făcătoare a tuşei brutale adânceşte şi esenţializează mesajul: peste bucuria frumuseţii s-a şi cocoţat extazul creaţiei; peste contemplaţie, ispita creaţiei. Muri te face imaginativ, creativ, inventiv, te reînfiinţează.