Emelor mele

Pentru a afla care-i dezordinea prielnică intuiţiei, trebuie să lămurim ce e ordinea. Cea absolută este cea în sine a lucrului, a identităţii în sine, presupunând că nimic altceva nu există în afara sa, alături, laolaltă. Infinit, universul exclude prezenţa oricărei existenţe în afara sa, fără a se dezice ca infinit; nici nimicul nu se dezice: legea numerelor mari spune că infinit plus infinit fac tot infinit; zero plus zero, tot zero. Infinitul şi nimicul sunt ordini absolute. Din alegoriile Bibliei, cea a lui Cain şi Abel ilustrează complet cazul: neputând fi decât în sine, refuzând înfrăţirea, negând relativitatea, Cain o ucide pe… Abel. Ordinea lipsei de relativitate plăsmuieşte lumea cainică de nimic – vidul, pustiul în care e lăsat în viaţă.
Identitatea cu sine, cea a perfectei simetrii, cea a deşertului firelor identice de nisip – care pentru Abel înseamnă propria opţiune de viaţă, iar Dumnezeu tocmai de aceea e drept, fiindcă-l judecă şi condamnă prin propria lege de „organizare” – poate fi ilustrată prin şirul aritmetic 1,1,1,1,1,1,…. a cărui lege de alăturare, (vecinătate) şi relativitate este identitatea. Ordinea identităţii s-ar caracteriza, aşadar, prin ritm fără măsură, neexistând nicio măsură de creştere sau descreştere, de la… un fir de nisip la altul. Dacă înşirăm pe o scândură furculiţă lângă furculiţă lângă furculiţă – identice – am creat, prin succesiuni,  numai ritm. Dacă privim şirul aritmetic 1,2,3,4,5,6,…., sau cel al tacâmurilor linguriţă, lingură, loşcă, polonic, oală, cazan, cisternă, bazin…, nemaivorbind despre ritm, putem spune nu numai că alăturările au o lege, ci că ordinea e stabilită de măsura relativităţii: „diferenţa” constantă dintre numerele şirului crescător, sau cea dintre tacâmuri.
Ordinile se diferenţiază prin „măsurile” care le conferă statutul de ordine, le activează, le animează. O ordine realizez într-o bibliotecă, dacă aranjez toate cărţile după grosimea lor crescătoare, alta după înălţimea din ce în ce mai mare, alta după greutatea acestora – măsura ordonatoare fiind alta de fiece dată.
Dacă un raft, însă, este aranjat în prima ordine, al doilea în cea de a doua etc., începem să ne apropiem de înţelesul dezordinii, prea mare nefiind în acest caz, noua ordine putând fi lesne clarificată prin noua măsură care alătură măsurile dintâi între ele: cantitatea, căci, de la o grosime la alta, de la o înălţime la alta, sau de la o greutatea la alta, tot despre o cantitate e vorba.
Dezordinea este deci ordinea în care măsurile nu pot fi ordonate, sau, altfel spus sunt ireductibile. Tataia ilustra dezordinea prin expresia „un căcat şi un pieptene”. Cine n-a auzit de „sula şi prefectura”?
Numai măsurile fundamentale sunt ireductibile. Şi, despre fundamentalitate, data viitoare.