Manifestul trad-modernităţii

Schiţele şi proiectele închipuite trec, prin materializare, în lume, ajung natură. Că devenim şi până la urmă suntem ceea ce gândim nu trebuie să mai mire. Altfel, nici n-am putea reînţelege lumea pe care o tot făurim.
Nici transnaţionalele, nici, de o vreme, transpartidismul nu mai scandalizează; pentru realizarea înaltei performanţe profesionale, echipele de chirurgi s-au transnaţionalizat, fără a mai vorbi despre cele ale laboratoarelor spaţiale, ca şi despre cele ale misiunilor umanitare sau profesionale ale celor din servicii şi producţie – fiecare coechipier, captiv nu numai propriei specializări ci şi limbii natale, paradigmei mentale incomplet traductibile – a căror comunicare pare, prin rezultate, să dovedească o netăgăduită disponibilitate trans-mentală. Ce fel de solidaritate o tulbură pe cea care pare-se nu mai izbuteşte să închege complexitatea colectivităţii globale? Într-o lume deja multi-polară, inter şi trans-sistemică, optica teoriei războiului rece sau a ciocnirii civilizaţiilor încă mai orbecăie opresiv, din interior în afară, datorită opacităţii inerţiale în care, perimată, viziunea uni-sistemică s-a baricadat. Căci, tocmai prin autosuficienţa care de fapt îl închide, orice sistem se sufocă, se macină, se destramă, degenerează – niciunul nu-şi poate provoca întrebările care să-l deschidă, să-l regenereze împotriva închistării sale intrinseci, tenace, stabilizatoare şi conservatoare.
Prin „inpatriotism”, românul transfrontalier şi-a desmărginit ţara mentală: teritoriul ei este propria fiinţă, însuşi trupul său – eficienţa şi realismul actului guvernării constând în asigurarea unităţii „teritoriale” a arhipelagului uman altfel destrămat.