Lăsând corectitudinea ludică la o parte, n-ar strica să ne delimităm de ceea ce ne-a silit comunismul să înţelegem prin înţelegere. Abuziv, fiindcă n-a fost nici cultură, nici mentalitate, nici model cultural, ci utopie, năzărire maniheistă. Alegorismul – cel al lumii de apoi sau al paradisului comunist – nu face casă cu raţionalismul niciunei doctrine; dualismul nu poate fi niciodată ştiinţific, după cum este – contradictoriu – oxymoronic, metaforic, alegoric. Din parabolism în  parabolism, democraţia Athenei fu sclavagistă, cea a Romei tribală, prefeudală; cea a Moskovei, medievală. Complicată percepţia democraţiei capitaliste, dacă nu chiar imposibilă, câtă vreme nu scuturăm gândirea politică de maniheismul politicianist. Dacă fără mentalul dualist, (co/extrasanguin), nu pot fi înţelese, organizate şi guvernate familia, tribul şi neamul, aplicat societăţii, al cărui liant procesator nu mai este sangvinismul ci ideologismul, celula întemeietoare nemaifiindu-i familia şi clanul, ci echipa şi partidul – se anticonstruieşte colectivitatea, se zădărniceşte. Asfixiant, criticismul care ne copleşeşte vine din frustrarea tribalismului stângist, din neputinţa sa intrinsecă de organizare şi gestionare a spaţiului social, găselniţa omului de geniu sau providenţial, a patriarhului salvator consfinţindu-i caracterul impropriu. A nu se înţelege că maniheismul e rău şi prost, pentru a nu mentaliza la rându-ne maniheic. Prost este – co-maniheic – Gigi Becali faţă de Lao Tse; proşti suntem înşine, dacă i-am impune lumii de azi principiile ilustrului dualist. Câtă vreme, rezumându-se la propria putere de acoperire de “clasă”, fără a se extrapola social, prin natura sa maniheică, nici comunismul nu-i rău, căci o clasă nu poate fi condusă decât după cum gândeşte; rău este, prin exclusivismul şi intransigenţa specifice, să dea tonul impropriu dialogului inter-ideologic, democratic.