MIHAI ROGOBETEFără pricină

Dac-aş risca să-i cer părerea dlui. Laszlo Alexandru asupra casei în care mi-ar face plăcere să ostoiesc, după cum vopseşte gardurile construcţiei lui Sorin Lavric, Noica şi mişcarea legionară – precum titulatura rubricii, (Sare-n ochi), mi-ar sări ochii pentru a-i zări viziunea. Cu cercetarea tubulaturii şi conductelor ideologice anti-pro-contra pe care le articoleşte-n  ediţia electronică din 11 ian. 2010 a revistei Anima News, canalizarea şi sintetizarea domniei sale nu fac decât să pună sare pe rana criticii de compoziţie. Sublimă şi absentă cu desăvârşire, chiar şi după  Caragiale, critica literară încă pupă piaţa compoziţiei, cea a independenţei stăruind sub ocupaţie realist-socialistă: de la simplu la complice, de la inferior la superior, teroriticienii care vegheau slava lineară a verticalităţii umane şi compoziţionale unice de la stânga la dreapta totalitară şi-au făcut cruce stuchind orice semn de emancipare cauzat de dezbaterea problematicii arhitecturale, puntea dintre individ şi societate – compoziţia – dovedindu-se alarmant nu numai însăşi viziunea (îngheţată, ca muzica-n arhitectură) generală, ci şi varianta unui posibil discurs mut, subversiv celui  unic-intolerant nepermisiv ideii de diversitate. Şi, dacă n-a trebuit să existe altfel de compoziţii, nici compoziţia n-a existat, n-a meritat a fi considerată. Cum poate fi lectura unui autor fără această jumătate de text? De regulă, pozitiv explicit şi compoziţional negativ, oximoronul realist-socialist ignorat şi-a zdrobit  nu numai creatorul ci şi comentatorul. Fără a risca măsurarea entităţii prin parte, numai prin conţinutul ideatic nu poate fi decăt sinucigaş judecată o carte. Nici doar Alexandru, nici Laszlo nu pot vorbi, ci Laszlo Alexandru trebuie să comenteze întregul construcţiei de idei publicat de Sorin Lavric. Şi fără  pricină schizoidă.
2010-03-12T16:00:00+02:00