ADRIAN  SUCIU

Între oasele frunţii

Prieteni, nouă ne-a dat Dumnezeu, ca pe o aşchie între oasele frunţii,
darul acesta: să ne vedem scena din urmă. Şi-i mulţumim pentru asta. O margine
de drum, un braţ de apă curgătoare, un câmp deschis, văzute fiecare aievea.

Astfel, păşim cu îndrăzneală, ştiind că nu vom pieri.
Netemători de dintele şarpelui, de foc sau de fier, purtând icoana decorului
ultim, ca o amintire vie. Iar când vom vedea înainte,
fiecare după puteri, cireşul negru sau pietrele albe din icoană,
vom păşi neşovăielnic, ca unii care ştiu
că nu e drum înapoi.
 
Vom păşi dincolo şi-i vom mulţumi lui Dumnezeu pentru darul acesta,
cu faţa-n ţărână, sorbindu-i colbul de pe gleznă.