Critica literară e un lucru foarte onest, care poate fi transformat chiar şi într-o meserie foarte onorabilă, însă, prin foarte mulţi exponenţi ai săi, devine ceva foarte insidios. Există scriitori foarte orgolioşi, care, orbiţi de acest defect, vor să fie lăudaţi, ridicaţi în slăvi, să li se facă publicitate cât mai vizibilă şi cât mai zgomotoasă; pe scurt, vor să se audă despre ei, oriunde şi oricând. Vor să fie prezenţi în orice revistă, la orice post de radio sau televiziune, indiferent dacă acestea au o calitate discutabilă sau nu. Văzând că altă metodă de a-şi întreţine nestins focul vanităţii şi suficienţei nu e, aceştia îşi fac prieteni criticii literari. Din amiciţie sinceră sau interes prietenesc, criticii le aplică etichete strălucitoare, scriu cronici literare laudative la nişte cărţi foarte proaste. Ce îi costă? Câteva articole elogioase, de prost-gust, întreţin marile prietenii. În plus, se menţine şi coeziunea de gaşcă; e la modă, în condiţiile în care autorii nu se mai susţin singuri, ci se agaţă de generaţie, curent, mişcare, grup, rudenie, prietenie, comunitate de valori şi alte căprării. Cum cititorul e strivit de mulţimea de cărţi publicate, ia de bună părerea criticului literar despre amicul său, scriitorul, şi citeşte un roman de o calitate îndoielnică. Când păcăleala tinde să devină obişnuinţă, suferă, în primul rând, literatura întregii ţări. Lumea literară din România stă cu degetu-n gură şi se miră de ce nivelul „marilor noastre opere” nu se ridică la nivelul la care se dă premiul Nobel.
De foarte multe ori mi s-a spus: „Uite cartea asta! E foarte bună”. Am citit cartea şi am constatat că era foarte proastă. Ori gustul omului lăsa de dorit, ori nu corespundea cu părerea mea despre calitate, ori era influenţat de părerea cine ştie cărui critic mincinos, ori cine ştie ce.
Dacă relaţia dintre autorul de slabă calitate şi criticul fals s-ar menţine la sfânta cale de mijloc, s-ar mai putea face câte ceva. Necazul e că, din prietenia autor-critic literar, se poate naşte, din cele mai variate motive, unele chiar perverse, orice fel de exagerare. Am întâlnit un critic literar care mi-a trântit franc în faţă că un autor cu un talent modest şi operă nesemnificativă „e cel mai bun”.