De Carlo ştiu mulţi. A fost dramaturg şi-a rămas faimos. Scrierile sale se joacă şi azi. Una-i „Mincinosul”, cu atât impact. La regizori mulţi şi de pretutindeni. Între ei, la noi, şi Toma Enache. Care s-a oprit, cu real folos, la hâtrul erou. Lecio, pe nume. Un veneţian, pus isteţ pe şotii. Dându-l inspirat pe mâna lu’ Bleonţ. Cel mai nimerit. Inepuizabil în talentu’ său. Ager, inventiv, dezinvolt nespus. Improvizator lipsit de cusur. Cert cuceritor. Ori de câte ori… se dă în spectacol. Ne-am convins din nou, cu vârf şi-ndesat. Când la Piteşti reveni. Jucând Mincinosul, vivace, mortal. Adaptat la fix actualităţii. Ca să aibă priză, râsu’ să stârnească. Şi-a stârnitu-l rău. Aplauze-n draci, munca-i recoltând. Meritat, vădit…
Nicicum mai puţin i-am aplaudat coechipierii. Unii, consacraţi de o bună vreme. Alţii, de la dânşii având a-nvăţa. Firesc, îi numesc p-ăi dintâi. Sebastian Papaiani şi Valentin Uritescu. Doi uriaşi în domeniu. Îi preţuim, îi stimăm, ne-au arătat ce-i valoarea nedezminţit. E clar că fac banii, îi aşteptăm bucuroşi orişicând…
La rându-le, Bogdan Uritescu şi ceilalți tineri colegi au conlucrat cu folos la produsul scenic. Unul izbutit şi graţie lor. Dacă mă gândesc, actorii dând faţă, astăzi, comediei asta. Însumând reflecţii, replici savuroase, gaguri abundent. Uşor erotism, fete senzuale, gesturi aluzive. Spontaneitate şi entuziasm. Totul, unitar şi cu rezultat. Spumos, agreabil şi deconectant. Cred că şi pe placu’ marelui Goldoni. Semn indubitabil de perenitate la ce ne-a lăsat. Deopotrivă, de măiestrie în teatrul de-acuma, român. La nobilii săi slujitori de elită. Câţiva, scrisei despre ei, oaspeţi dragi p-aci. La fine-nflorit de april. Deloc o… minciună, apropo de piesă. Susţin şi semnez.