Pe la 16,30 începuse deja agitaţia. Tocmai mă trezisem din somnul meu de amiază şi stăteam întins cu mâinile sub cap, încercând să reconstitui, în amănunt, scena întâlnirii cu Medvedev. Ce fel de om era preşedintele n-aş fi putut să mă pronunţ. Înfăţişarea îi era destul de înşelătoare. Medvedev degaja linişte, echilibru interior. Şi totuşi joaca lui cu pixul pe care-l învârtea în timpul conferinţei de presă exprima o oreşicare agitaţie. Plictiseală? Nerăbdare? Altceva de acest gen? Preşedintele îşi înclina capul când spre Evgheni Ignatenko, ce şedea în stânga lui, când spre reprezentantul ONU, aşezat în dreapta sa. Pentru o clipă, privirile ni s-au intersectat… Mi-am îngustat pleoapele, privindu-l cu atenţie. M-a frapat buza de sus a preşedintelui. Mai bine zis nu buza, ci distanţa dintre baza nasului şi conturul gurii. Ea îmi aducea aminte de Brumaru. Am asemuit-o, în gând, cu o pleoapă.
Preşedintele a sosit cu întârziere de o oră. O întâlnire foarte importantă îl reţinuse la Kremlin. Am intrat în sala unde trebuia să aibă loc congresul după ce în prealabil am fost supus unui control obişnuit. „Puneţi, vă rog, toate obiectele metalice şi borseta aici, pe măsuţă…” M-am executat. „Ce aveţi înăuntru? Desfaceţi fermoarele, vă rog…” Le-am desfăcut, înşirând pe masă agenda, pixul, cărţile de vizită, block-notice-ul, unghiera şi reportofonul. „Unghiera rămâne la noi. V-o restituim la întoarcere… Poftiţi şi bonul…” Am mulţumit, politicos. „E-n regulă. Şi acum aparatul…”