(urmare din numărul trecut)   
Ipostaza speculativă („explicativă”) prin care trece întreg lirismul lui Doinaş (o meditaţie pe tema existenţialului ca ireal, ca vis, în tradiţie, la noi precumpănitor eminesciană) orientează tema erotică spre o îndoială de sine amară, spre un trist sclipăt al negării, uneori sub aspectul unui carnavalesc infernal, ce prilejuieşte o reprezentaţie melancolic-somptuoasă a materiei suspectate de inconsistenţă, de farsă. Totul pare a se repeta, într-o pulverulenţă de imagini ale iluziei, într-o falacioasă înfăţişare de progresii care e de fapt o circularitate a zădărniciei. Precum în poezia lui Eminescu, din perioada schopenhaueriană, idila nu e decît un văl aruncat peste un mecanism crud, o amăgire repetitivă a condiţiei umane absconse. Soluţia faustică nu e, la rîndu-i, decît o păcăleală în plus. În atari versuri e prevestit neîndoios onirismul lui Leonid Dimov:
O, de-aş avea atunci cuvînt să-ţi spun:
-Iubito, rupe farmecul nebun!
Beţia asta cruntă nu-i a bună.
Nu vezi cum gestul aprig se adună
nainte de a-l face pe deplin?
Priveşte: mesele lucesc de slin,
adeverind şederea la libaţii
a altor scufundate generaţii
şi lunecarea inşilor desculţi
ce-au ospătat naintea ta. Asculţi?
Cîntarea asta sumbră, tremurată,
e ca un glas pierdut, de altădată;
sărutul vine singur, înglodat;
îmbrăţişarea asta s-a mai dat;
iar zîmbetul plăcerii are-un sclipet
îmbălsămat, ca regii din Egipet:
un semn făcut de nimeni nimănui.
Ah, totul e un vis, o altă lume,
iar noi jucăm, în tinere costume,
un rol încărunţit cum altul nu-i…