LUCIDITATEA  INTELECTUALULUI  
ÎN PROZA LUI AUGUSTIN BUZURA

Mediul social evocat în romanele scriitorului este întotdeauna direct determinat de regimul politic care  a dominat a doua jumătate a secolului al XX-lea în ţara noastră, regim care se conturează astfel în viziunea prozatorului: „Comunismul, mentalitatea de lagăr au produs deformări îngrozitoare ce nu se pot lecui nici cu generozitate, nici cu brutalitate […]  
Oricum, din imensul coşmar întins peste atâtea zeci de ani, sau chiar o viaţă, am încercat să mă trezesc abia în  1992, într-un spital din Louisville, S.U.A. , după ce întâlnisem moartea cea adevărată, cu totul deosebită de cea despre care scrisesem în diverse romane, îmi întâlnisem chiar moartea mea. Soarta însă mi-a mai acordat o şansă, nu numai pe aceea de a trăi, ci de a trăi altfel şi de a privi totul prin altă prismă.”1  Această lume, în care principiile de bază  au fost şi au rămas violenţa, ura, sarcasmul, hazardul, iar iubirea de semeni şi de Dumnezeu, demnitatea morală sunt încă simple iluzii, ar mai putea  fi salvată doar de o miraculoasă conştientizare a răului produs care să-i facă pe exponenţii ei să se ruşineze de monstruozitatea sufletului uman care abia dacă mai păstrează o fărâmă din iubirea hristică, drept model al sacrificiului de sine.
Ca în cazul majorităţii intelectualilor din literatura română, personajele romanelor lui Augustin Buzura care ilustrează acest prototip uman au drept caracteristică definitorie luciditatea care le dă posibilitatea de a observa lumea cu obiectivitate, dar care devine totodată principala cauză a dramei lor existenţiale.