Din nou despre Nouăsprezece trandafiri

Scris în 1978-’79, romanul lui Mircea Eliade, Nouăsprezece trandafiri, a apărut pentru prima oară în 1980, în Editura Ion Cuşa din Paris, în limba română.
În România am reuşit să-l public în 1991.
Scriitorul nu condamnă aici ticăloşia regimului totalitar, ci sugerează doar frica şi suspiciunea. Romanul nu a primit totuşi aprobarea de a fi tipărit în timpul regimului comunist.
Corespondenţa (cu Cezar Baltag, Ionel Jianu, Sergiu Al-George, Barbu Brezianu, Matei Călinescu, Mircea Handoca) precizează că redactarea a început la Paris, în august 1978. Cele 330 de pagini ale manuscrisului au fost definitivate la 28 februarie 1979. A fost apoi tradus în germană, franceză, engleză, italiană, spaniolă şi japoneză.
Geneza acestei cărţi e destul de ciudată. În decembrie 1975, răscolind prin dosarele sale, autorul a găsit nişte însemnări scrise cu zece ani în urmă, intitulate subiect de nuvelă:
„Un tânăr intră: – Vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez, dar am găsit uşa deschisă. Se întrerupe, îl priveşte lung, apoi întreabă, timid: – Dumneavoastră sunteţi X, nu e aşa? Atunci sunt băiatul dumneavoastră. O fată îl urmează înaintând încet, speriată. – E logodnica mea, spune. Am venit să vă cer consimţământul. Ne căsătorim în câteva ceasuri.“1
E, de fapt, începutul nuvelei (romanului) Nouăsprezece trandafiri. Eroul principal e marele scriitor Anghel D. Pandele (A. D. P.), academician, artist emerit al poporului, iar vizitatorul, Laurian Serdaru, instructor de înot la Uzinele Uricani, logodit cu Niculina Niculaie, care preda lecţii particulare de franceză şi latină.