Magda Cârneci, poetă din primul val de lirici optzecişti, şi-a ocupat un loc aparte în cadrul grupării. N-a scris cu ironie pe tema cotidianului, n-a făcut parodie, n-a fost ludică şi nu a folosit intertextualitatea. În paralel cu poezia (a publicat cărţi puţine, de altfel, dar unitare tematic şi axiologic), a practicat încă de la început eseul nu doar literar, dar şi eseul de artă.
Având în faţă aceste circumstanţe, ar trebui să nu ne mai surprindă cu nimic. Şi totuşi, FEM (Cartea Românească, 2011, prefaţă de Simona Sora) este o carte oarecum surprinzătoare pentru scrisul Magdalenei Cârneci, o carte pe care o asimilăm romanului, chiar dacă unul poetic sau, mă rog, cu accente poetice, un roman pe care autoarea şi-l dedică, ei şi primei sale tinereţi.
Textul este o confesiune la persoana întâi, făcută de o Şeherazadă de la bloc a zilelor noastre iubitului ei de care s-a despărţit între timp. Şi nu povesteşte la infinit pentru a-şi salva viaţa ca eroina orientală, ci pentru a se descoperi pe sine poveste cu poveste, mai ales că nu înşiră istorii noi şi „de-a mirărilea”, ci i le aminteşte şi reaminteşte partenerului pe unele ţinând în special de viaţa interioară.
Naratoarea are obsesia viziunilor pe care le caută permanent şi pe care i le transmite iubitului său. Sunt revelaţiile din clipele de reverie sau de-a dreptul onirice, experienţe, senzaţii şi percepţii intense („un zăcământ radioactiv de imagini ce zace de multă vreme” în ea), iar eroina le descarcă din suflet într-o altă dimensiune a fiinţei pentru a le înţelege mai bine, pentru a le analiza. Aceste viziuni sunt confruntate mereu cu imaginile reale, cotidiene, cu viaţa exterioară a celor din jur, inclusiv a confesorului ei. Viziunile sunt, de la caz la caz, unele domestice sau groteşti, abstracte, fantastice sau de tot terestre, dar toate formând un univers integrator în centrul căruia se află naratoarea: „imaginea coerentă a lumii” sau poate „magia coerentă a lumii”.