Poesis. Conturul secret al literei (Princeps Edit, 2009) e o carte de interviuri realizate de George Vulturescu cu 13 scriitori contemporani şi publicate iniţial în revista Poesis de la Satu Mare. De observat încă de la început e faptul că în afară de dialogurile cu Ştefan Augustin Doinaş, Gheorghe Grigurcu şi Adrian Popescu, toate celelalte sunt cu scriitori din generaţia 80. Dacă mai precizăm că „în loc de postfaţă” sunt publicate tot două interviuri realizate de subsemnatul cu George Vulturescu, el însuşi optzecist, unul despre revista pe care o conduce şi altul despre generaţia căreia îi aparţine, putem trage concluzia că avem de-a face cu o carte dedicată în mare măsură grupării literare care se află în prezent la conducerea vieţii culturale din România.
George Vulturescu îşi cunoaşte foarte bine interlocutorii, cu viaţă şi operă, şi-i „ia la întrebări” profund edificat şi într-o „caligrafie perfectă”, cum observă la un moment dat Gheorghe Grigurcu.
Dacă Şerban Cicoculescu spunea – nu fără o nuanţă de maliţiozitate – că nu există întrebări proaste şi întrebări inteligente, ci doar răspunsuri care suportă asemenea epitete, ei bine, faptul că aceste interviuri sunt profunde se datorează în mare măsură şi întrebărilor. Autorul ştie să măgulească orgoliul celor chestionaţi, dezarmându-i cu cunoştinţele lui despre scrisul lor şi dându-le astfel prilejul să se dezvăluie şi mai mult, până-n profunzimi. Dialogul evită deliberat tot ce ţine de cele exterioare despre scriitorii în cauză, căutând cu obstinaţie pe cele care ţin de esenţa scrisului lor. George Vulturescu îl întreabă, de pildă, pe Adrian Alui Gheorghe: „O notă aparte a discursului tău poetic este colocvialitatea, ce pare a fi provocată de ceea ce Laurenţiu Ulici numea <<seducţia realităţii cotidiene>>. Personal, eu o văd în alertă: un monolog în alertă căutând mereu un destinatar, pe celălalt (Reiner, Boris, Erich, Yannis, Justin, Federico etc.). În care din aceste personaje lirice te simţi mai în largul tău?” Iar poetul de la Neamţ face spectacol răspunzând: „M-am născut la doi kilometri de casa lui Creangă, i-am frunzărit cireşii înainte de a-i fi frunzărit poveştile… Îţi dai seama că pe malul Ozanei poveştile au chip? Că inorogii vin şi culeg boabe de ienupăr din palmă? Eu sunt toţi oamenii pe care-i întâlnesc, pe care nu-i întâlnesc, pe care îi iubesc sau nu. Vreau să cred că eu, de fapt, scriu poveştile pe care nu le-am găsit scrise de alţii, dar pe care aş fi vrut să le citesc!… Le scriu în felul meu, evident, sper să mai conving şi pe alţii, pe Reiner, pe Boris, pe Erich, pe Yanis, pe Justin, pe Federico…să le citească, să se regăsească în ele”. Asemenea profesii de credinţă le stârneşte cu întrebările lui George Vulturescu şi celorlalţi interlocutori: Ştefan Augustin Doinaş („Poetul trebuie să stârnească deopotrivă pizma zeilor – pentru raptul metafizic al talentului – şi a poporului – pentru izolarea în sfera elitei…”), Gheorghe Grigurcu („…poezia alcătuieşte «fenomenul originar» al scrisului meu”), Adrian Popescu(„Umbria mea e imaginară şi concretă, totodată”), Liviu Ioan Stoiciu(„Am fost un precursor al optzeciştilor, redescoperind din instinct poezia de avangardă demitizantă, antisistem”), Nichita Danilov („Câmpul meu negru simbolizează neantul. În această cheie trebuie citite toate volumele mele”), Daniel Corbu („Poate că gesturile poeziei mele sunt gesturile singurătăţii mele”), Aurel Pantea („Cel mai semnificativ fapt e să converteşti la limbaj ceea ce simţi că doreşte să te ştie mut, posedându-te”), Viorel Mureşan („Postmodernismul, ca oricare emblemă, nu e principalul indicator într-o axiologie estetică”), Gellu Dorian („Tot ce scriu, mai ales în poezie, trăiesc intens, de unde şi latura autobiografică a poeziei mele”), Radu Sergiu Ruba („Eu poezia o scriu în memorie, nu o scriu pe hârtie”), Gheorghe Mocuţa („Când spun că literatura mă ajută să supravieţuiesc nu e o simplă speculaţie”), Ion Tudor Iovian („Dacă te laşi înlănţuit cu totul de circumstanţe, atunci zeul din tine moare sau te părăseşte”).