sonet (anti)bacovian

pe marmura-ngropată în nisipul
lucrărilor de reabilitare,
Bacovia priveşte-n depărtare
şi dungile verzui ce-i sapă chipul
a mlaştină miros, şi-a disperare,
mai trece câte-un prost cu gură mare,
ca pe-o manea-ngânând stereotipul
„ce singur, frate, beat şi naşpa-i tipul!”
– când flori de plumb răsar pe trotuare –
bălţat şi trist în straiele moderne,
oraşul se ascunde în culoare
ca fiarele de pradă în caverne,
străvechi i-e plânsul, însă, şi eterne
şiroaiele de sânge-n abatoare.

sonetul amantului parşiv

amant mi-a fost cuvântul într-o vară
frenetic şi nebun în cartea caldă,
se revărsa în mine cum se scaldă
în apa morţii sufletul-povară,
la-ncheieturi cu mac şi cu verbină
sta ferecat, precum un râu pe şesuri,
şi mă curta abil, precum împresuri
să bagi în pat o rază de lumină.
de l-am iubit, voi spune-o peste vreme
doar la urechea trestiilor ude,
ca învelişul unor vechi grafeme
sonor să se desfacă; cine-aude
şi mă-nţelege-acum, cu noaptea-n gene
să caute leac, să scrie, să asude.

sonetul glicinelor
 
glicine violet, ciorchini de umbră
îmbălsămând auzul ca un cântec
se-nşiră pe terasă ca pe-un pântec
în patimă fierbinte, grea şi sumbră
cu oase moi şi verzi cerşind puterea
amurgului ce-ntârzie s-apară
se tolănesc pătrunse-ntâia oară
de-o arşiţă vecină cu durerea.
aşa şi eu, în miezul cărnii tale
m-am fost ascuns, arheu în aşteptare,
un sâmbure de viaţă şi letale
căderi în gol, în vis şi întâmplare,
mă-ncolăcesc pe socluri reci şi goale,
în vegetale semne de-ntrebare.