Pe la sfârşitul verii anului 1989, Jean primeşte o permisie de la armată şi  merge în  Teiu său natal – o minunată comună argeşeană, aflată la sud de Piteşti, toată  câmpie şi coline molatece aidoma curbelor unei femei. După ce îşi vede părinţii şi locurile soseşte în Piteşti, să-şi întâlnească prietenii, librăriile şi bibliotecile. Nu mai ştiu cum ne-am revăzut – a fost întâmplătoare întâlnirea cu Jean, a fost stabilită prin corespondenţă ori m-a căutat el? Sincer, îmi era teamă de această revedere, mă temeam să nu-l găsesc devastat de supliciul cazon. 1989 a fost un an greu pentru regimul politic din România, implicit şi pentru armată – în jurul nostru aveau loc schimbări radicale. În martie se forma opoziţia în Ungaria, în urma unui miting uriaş, în iunie Solidaritatea poloneză câştigă 99 de locuri în senat, în cadrul unor alegeri pe jumătate libere. Tot în iunie, pară-mi-se, Austria şi Ungaria desfiinţează gardul de sârmă ghimpată, care despărţea cele două ţări. Toate astea le aflasem de la „Europa liberă” şi încercam să-mi imaginez cât de sever devenise regimul în unităţile militare. Spre surprinderea mea, Jean era, la o primă vedere, neschimbat. Discutând cu el, mi-am dat seama că lucrurile nu sunt tocmai în regulă şi că restul de stagiu pe care-l mai avea de făcut va fi o adevărată piatră de încercare. Să nu credeţi că mi-a dat ceva amănunte despre armată, dimpotrivă, vorbea ca despre ceva firesc, dar eu intuiam  tumultul lui interior. În timp ce prietenul meu îmi spunea despre părinţi, despre câmpiile teiene şi cele câteva cărţi cumpărate, deja, din anticariat, eu mă gândeam la două lucruri: unu – cum să-i povestesc despre moartea celuia care a fost îndrumătorul aspiranţilor la gloria literară – Papa Octav Pârvulescu, survenită în noaptea Sf. Boboteze, a acelui an. Noaptea, târziu, probabil presimţind un infarct, Papa a ieşit în curtea casei, de pe strada Mircea Vodă, să respire aer curat, şi a căzut acolo… A fost găsit în ziua de Sf. Ioan, în frig, acoperit de un strat subţire de zăpadă… De câte ori îmi aduc aminte de acest moment dureros, îmi vin în minte două versuri ale lui Papa: „Dragoste, de când te strig / s-a făcut în mine frig…”