De „Ziua tuturor morţilor” aprindeam lumânări pentru cei dragi, strămutaţi din lumea aceasta, părinţi, rude, prieteni… Am pierdut atâtea făpturi şi suflete luminoase încât îmi este foarte greu să convieţuiesc cu  atrocele sentiment de singurătate care s-a cuibărit pe nesimţite în mine…
 La un moment dat am constatat  că sunt cu mult mai în vârstă decât  prietenii mei  duşi pe Celălalt Tărâm… Cei care mă depăşeau cu mult ca vârstă acum sunt… tineri pe lângă mine…Am surâs cu tristeţe – e normal să fie aşa, câtă vreme ei au murit tineri, mult prea tineri…
Fiecare an de după 1980 a început să adauge tristeţe sufletelor noastre de boemi; aripa cernită a totalitarismului fâlfâia cu putere crescută, suspiciunea, arma cea mai perversă şi eficace,  se cuibărise în mintea noastră, fapt pentru care grupurile  de boemi se subţiaseră…
Căutând prin terfeloagele păstrate din acele vremuri, am dat peste câteva însemnări.
Luni 9 mai 1983, după Paşti – Merg la serviciu. La ora 10 ing. Tocasik îmi spune că vin degeaba la serviciu, că refuzul meu, chiar şi motivat cu acte medicale, de a mă duce la „Instalaţia de Anilină”, unde am fost transferat, a determinat conducerea să-mi desfacă contractul de muncă. Iată-mă şomer! Şomer în plin socialism!  Predau totul, echipament de lucru, de protecţie, şi  plec la restaurantul Muntenia, unde lucra prietenul meu Bebe Enăchescu. Mă îmbăt cu mare greutate – a trebuit să beau 1,7 l de votcă Zitnia.