Îţi scriu astăzi prima scrisoare către nicăieri. De aici, din lumea pământeană, pentru lumea în care ai plecat aşa cum ai trăit. Demn, vertical, fără să te clintească nimeni şi nimic.Îi rog pe îngeri să înlesnească drumul către tine. Îi rog să facă în aşa fel încât să poţi citi, dintre stele, rândurile mele.În martie, ai fi împlinit 73 de ani. Mulţi pentru cei din jur, puţini pentru noi, cei apropiaţi. Dorim uneori ca minutele să treacă mai repede, să ne împlinim dorinţele, dar nu ne dăm seama că, trecând, o dată cu ele trece viaţa noastră.În 1933, într-o frumoasă zi de martie, ţi-a fost dat să vii pe lume. În 1995, într-o noapte călduroasă de vară, ţi-a fost dat să părăseşti lumea care ţi-a fost atât de dragă.Oamenilor, cu toate că stau împreună, se bucură, plâng, le este dat să moară singuri. Acolo, în lumea tăcerii şi a umbrelor, se duc singuri, cu ochii-nchişi, poate pentru a nu vedea ce-i dincolo de viaţă.Ai fost înconjurat de toţi, dar ai plecat singur. Oare de ce oamenilor le este dat să moară singuri? Ai plecat singur. Şi ai rămas singur! Şi vei rămâne singur!Venim la tine, îţi punem flori, îţi dăm lumină, te aducem în amintire, dar plecăm.Pentru câtă vreme nu ştim. Dar plecăm! Tu rămâi singur. Singur, cu liniştea ce domneşte acolo. Oare de ce este atâta linişte? Probabil pentru a nu trezi amintirile, somnul odihnitor al celor duşi.Ai plecat, dar eşti mereu cu noi. În gândurile noastre, în amintire.Te caut acasă, în camera ta, dar nu te găsesc. Te caut pe drumurile ştiute, dar nu te găsesc. Te caut oriunde, dar nu te găsesc.Te caut în amintire şi eşti mereu cu mine.Pentru frumuseţea zilelor trăite împreună, tată, îţi mulţumesc!