Lui Mihai Şora i s-a urcat soclul până la genunchi. Marele om de cultură, veşnic tânărul…, cel mai mare filosof român în viaţă (mulţi n-ar fi), aceste calificative sunt ghipsul, furnizat mai mult de presă, care cuprinde gleznele statuii.
 Sau: peste tot acelaşi refren al debutului cu o carte la Gallimard încât am început să am dubii asupra acestui fapt. M-am dus să-mi pipăi exemplarul, e adevărat totuşi.
  Încă puţin şi va deveni instituţie, aşa cam în felul în care chiar Cioran devenise spre finele vieţii.
 I s-au ticluit două cărţi de omagii, unele dintre ele nedepăşind nivelul psitacismului respectuos. Alte texte despre el sunt prezentări, altele sunt clonări ale altor prezentări. Niciun text nu a abordat direct insolitul gândirii lui. Majoritatea interviurilor cu el se nasc din alte interviuri, anterioare, necutezând să pună alte întrebări decât cele care au fost deja puse, poate dintr-o plăcere a contactului cu Şora, cu persoana roborativă a lui. Deoarece Mihai Şora e un personaj suprem energetic, de un optimism cotropitor şi un adorator al prezentului care jefuieşte fără milă viitorul de partea lui de apocalipsă, fiinţa omenească de dreptul ei la depresie, situaţia umană de tragic şi grădina Edenului de şarpe. Tot ce survine e un balsam.
 (Chiar şi preşedintele României l-a omagiat pe Mihai Şora oferindu-i o medalie care nu voia deloc să ajungă pe pieptul nonagenarului zâmbitor. Decoraţia, căzută de două ori din mâna şefului statului, cum au spus ziarele, a fost deci deviată de două ori de un înger, îngerul personal al lui Şora, îngerul reticent faţă de Putere, faţă de a avea în general. Dacă ar fi căzut a treia oară, ni-l putem imagina filosof spunându-i: Lăsaţi, nu vă mai deranjaţi).