MIRCEA ELIADE ŞI CONTEMPORANII SĂI (IV)
– Omagiul universităţilor şi academiilor –

Răsfoirea memorialisticii tipărite şi a Jurnalului inedit ne oferă un elocvent material documentar despre activitatea Profesorului de la Chicago.
Fantasticul corpus epistolar şi cele cinci volume ale bibliografiei relatează amănunte despre cursuri şi seminarii, cărţi şi articole, discuţii şi aprecieri.
Din primul deceniu de profesorat la Chicago desprind câteva notaţii. Mă opresc (întâmplător!) la anul 1965.
Iată mai întâi două însemnări ale lui Eliade, neîncredinţate tiparului:
25 ianuarie 1965: „Vorbind despre mine (despre curiozitatea mea niciodată potolită) David Greene spune că sunt «Herodotul secolului XX». Admiră mai ales voinţa mea de a mă informa întotdeauna de la izvoare”.
1 iunie 1965: „Mici satisfacţii, să constat, din când în când, că prezenţa mea în U.S.A. n-a fost inutilă, că ceva s-a schimbat în mentalitatea pragmatică a sociologilor şi antropologilor americani şi că s-a schimbat datorită lucrărilor mele”…
Cel de-al treilea text aparţine lui Jerald C. Brauer, decanul Facultăţii de Teologie de la Chicago şi a apărut la 20 de ani după «eveniment»”.
La moartea lui Albert Schweitzer, în 1965, statul New York a creat patru catedre universitare purtând numele marelui umanist şi i-a propus lui Eliade să ocupe una dintre ele.
„Salariul era mai mult decât dublu ca cel primit de aici… La aceasta se adăugau 10.000 de dolari ca fonduri de cercetare, un fond special pentru călătorii şi libertatea de a numi un asistent”… Era evident că Universitatea din Chicago nu putea să-i facă o contrapropunere comparabilă. Eliade a refuzat: „Am revista, studenţii… Colegii şi prietenii mei se găsesc aici, la Chicago. De ce să plec?”1
Toate acestea erau cunoscute în lumea specialiştilor. Se vorbea cu interes şi simpatie de formula „homo religious” impusă de el, de prestigiul revistei History of Religion. Se ştie despre succesele conferinţelor în Mexic, Yale, Pennsilvanya, Cambridge şi New York, despre strădaniile lui de a impune publicului american câţiva adevăraţi istorici ai religiilor: Georges Dumézil, Carl Hentze, Wikander, Henry Corbin…
Nu se putea să nu fie recunoscut odată şi odată!