Păianjenul cu pântecul negru
Dintre Lycosele noastre, cea mai interesantă e acest ,,păianjen cu pântecele negru”, care se găseşte în număr mare în jurul oraşului Tarent şi ai cărui locuitori îl cred veninos şi în stare să producă celor muşcaţi o boală ce nu se poate vindeca decât prin muzica ,,Tarantella”. Bolnavii simt o putere la joacă şi la dans încât ar putea frământa pământul zile întregi fără să se obosească. Tactul muzicii ,,tarantella” e însă atât de nebunesc încât după puţin timp bolnavii adorm, năduşesc mult şi se scoală vindecaţi. Acestea sunt credinţele italienilor de prin locurile acelea, Blanchard neagă însă toate acestea afirmând că mulţi naturalişti s-au lăsat înţepaţi de ,,Lycosa toreatullis” fără să fi suferit vreo turburare internă.
Dacă v-aţi uitat vreodată prin găurile verticale sau oblice ce ciuruesc pământurile uscate – ochii Lycosei, dintre care numai doi strălucesc vizibil, interesant, ca două semne fixe de întrebare.
Baglivi învaţă pe naturalişti să necăjească cu un paiu pe păianjen ca acesta să se atărne de el şi să poată fi scos afară. Léon Dujour pretinde că tăindu-i retragerea cu o sapă înfiptă adânc în dosul sălaşului singuratecului, obţinem foarte mulţi dintrânşii neatinşi.
Falire perfecţionează metoda lui Baglivi propunând un spic în bobul căruia se vor înfige trainic fălcile arahnidului. Cea mai bună metodă pentru recoltarea Lycoselor e cea întrebuinţată tot de marele entocolog şi care consistă a răsturna cu gura în jos în orificiul canalului o eprubetă cu un bondar. Himenoptera va umbla în întuneric unde se va petrece drama. Cu un pai scoatem cadavrul şi-l expunem la câţiva paşi mai departe, unde păianjenul nu o va lăsa bineînţeles să putrezească-n şi va ieşi s-o aducă. Atunci astupăm repede gaura şi prindem păianjenul în cornete de hârtie.
Copiii de la ţară îl scot cu un fir, la capătul căruia atârnă o boabă de ceară moale. Eu i-am capturat de multe ori înfundându-le brusc locuinţa în apă.
Ca toţi păianjenii, el se hrăneşte cu pradă vie, pe care are întâi grija s-o astâmpere, mişcările fiindu-i incomode la masă.
Tot felul de himenoptere, unele mult mai puternice decât el, se lasă omorâte fără să se apere. Bondarii, viespile mor în fălcile lui fără a-şi mai readuce aminte că au şi ele un ac foarte de temut.
Xilophada violaceea e una din cele mai mari şi mai voinice himenoptere din Europa centrală şi face cuibul în stâlpii vechi de stejar în jurul cărora bâzâie vara necontenit. Ei bine, şi această enormă şi întunecată înaripată se lasă împunsă de arahnid. Naturaliştii nu pot să explice cauza şi mulţi cred că ar fi influenţa hipnotică datorată ochilor. După cum un om găsit pe neaşteptate în faţa unei fiare sălbatice îşi pierde orice urmă de voinţă, tot aşa şi cu insectele expuse ochilor misterioşi ai păianjenului îşi uită toate puterile.
Când e supărat, omoară mulţime de gâze, fără să le mănânce. De altfel, puterea toxică a Lycosei este cu mult mai puternică decât a viespilor solitare. Prada acelora are întrânsa suflul vieţii aproape trei săptămâni, pe când viespile doborâte de octopod mor imediat. Şi se ştie că sunt foarte mofturoşi, tot ce e cadavru vechi nu primeşte, chiar dacă ar răbda şi doi ani.
Dar dacă lucrurile rămâneau întotdeauna astfel, Lycosa ar inunda lumea cu progenitura ei veninoasă.
Ca orice gânganie are şi ea numeroşi duşmani; păsările, şerpii şi şopârlele îi mănâncă când poate. Dar cel mai de temut vrăşmaş al său e himenoptera Pompillus, care de fiece pradă răzbună moartea atâtor surori de rasă. În admirabila nuvelă a d-lui Brătescu Voineşti ,,Niculăiţă Minciună’’ găsim o descriere care se referă la arahnidul de care vorbim.
,,De două ori se întâmplase să vadă pe câmp cum un bărzăune negru galben se luptase cu un păianjen mai mare decât dânsul, cum îl biruise şi cum între labe zburase cu el’’.
Aşa e: Pompillius care e vărgată pe un fond auriu roşcat atacă pe păianjen chiar în locuinţa lui şi-l înţeapă cu acul în pântece, apoi îl târăşte de un picior. Zboară mai rar, căci prada e grea şi oboseşte.
De ce Pompilles nu se înfricoşează de Lycosa? De ce el, o himenopteră mai mică, învinge, pe când altele mai puternice cad pradă păianjenului? De ce ochii n-au nici o influenţă asupra roşcovanei înaripate?
Întrebările acestea au dat mult de lucru naturaliştilor şi psihologilor şi multe explicaţiuni s-au oferit. Dar până acum nici una nu satisface toate laturile logicii.
(Revista ARGES, mai 2006)