Atestări documentare ale curţii domneşti de la Piteşti

 Curţile domneşti pot fi împărţite, după felul în care erau folosite de domnie, în două categorii: curţi domneşti oficiale – aflate în localităţile unde domnii au rezidat în cea mai mare parte a domnie lor şi curţi domneşti temporare – aflate în târgurile importante ale ţării unde domnia avea diverse interese. În aceste târguri, curţile domneşti se aflau sub cârmuirea vornicilor „nişte castelani ai domnului, ce rezidau cu o putere armată, un rost militar, în castelul domnesc ce forma nucleul târgului”. În Ţara Românească pe lângă vornicul de târg, funcţiona şi pârcălabul care, spre deosebire de Moldova, era „un funcţionar orăşenesc pentru bâlciuri” şi lua vama, venitul ocolului, rânduia târgul şi oborul de vite.
 Toate localităţile unde domnii au emis acte pot fi considerate reşedinţe domneşti temporare. Ele se deosebesc însă prin faptul că doar puţine la număr prezentau un real interes pentru domnie. Acestea erau în mod special oraşele, din care unele aveau adevărate curţi domneşti, altele doar case domneşti, iar în cele unde nu exista o clădire specială, destinată unor astfel de vizite, domnul şi curtea ce-l însoţea locuia în casele unui boier de vază. Oraşelor li se adaugă satele care aparţineau direct domnului.
 Reşedinţele domneşti temporare deveneau oraşele ţării, importante din punct de vedere economic, politic, strategic, religios etc. În unele dintre acestea, domnitorii au construit curţi domneşti, unde poposeau însoţiţi de membrii ai divanului, în deplasări ce se făceau frecvent în anumite perioade ale anului. Pe lângă dreptul de proprietate, domnul avea în oraşe şi dreptul de a ţine scaun de judecată. Aceste scaune de judecată vor dispărea în secolul al XVII-lea, odată cu accelerarea procesului de decădere a oraşelor.