„…căci nimeni nu este mai tare în materie de capcane
decât cel care locuieşte în ea o viaţă întreagă.”
Hannah Arendt

Câţi ani să fi avut Hannah când a scris povestea „vulpoiului Heidegger”, fără să fie conştientă că face o „premoniţie” în ce o priveşte (în relaţia cu Heidegger)? Căci, sub acest semn mi se arată povestea lor. Deşi scris în 1925, textul despre „vulpoi” a fost consemnat în jurnalul de idei în 1953, după reluarea legăturii cu filosoful german. Spune Arendt la aniversarea celor 80 de ani ai lui Heidegger:
„Amintirea, care, prin gândire (Denken), devine memorie (Andenken), a putut juca un rol atât de eminent în istoria gândirii despre gândire, înţeleasă ca o capacitate mentală, tocmai deoarece ea ne garantează că apropierea şi depărtarea, care sunt un dat al simţurilor noastre, sunt capabile de o astfel de răsturnare.” Tot ea, citându-l pe Heidegger: a gândi înseamnă a te apropia de ceea ce este depărtat…
Una din ideile implicite ale cărţii este că Arendt ar fi cea câştigată din relaţia cu Heidegger. Nu mă pot opri de la întrebarea: cum ar fi fost Sein und Zeit fără prezenţa fiinţei ei neaşteptate în timpul lui Heidegger? Ceea ce ştim acum este că tânăra studentă chiar a făcut parte din viaţa filosofului, tocmai atunci când scria Fiinţă şi Timp. Strigătul uimit şi speriat al cuvintelor de hârtie trece în ecoul adevărului imuabil: „Daimonicul m-a izbit din plin. Rugăciunea tăcută a mâinilor tale dragi şi fruntea ta luminoasă au vegheat asupră-mi, transfigurând totul cu feminitatea lor. Nicicând nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva.” (21 februarie 1925) Regăsesc ceva din neputinţa previzibilă a acestui „imn” abia printre rândurile ultimelor epistole schimbate în amurgul vieţii lor (Toamna), şi-abia atunci – trecând prin stări de dezamăgire, desigur – îmi dau seama că nu putea fi altfel…