– Cumetre, nu te supăra pe mine, trebuie să te arestez.
Mă las pe spătarul scaunului şi umplu postul de poliţie cu un râs viguros, adunat instantaneu din tot trupul. Mă ridic şi, hohotind, îl bat pe umăr pe Milică, îl felicit aşa pentru surprinzătoarea probă de umor negru. Milică este vecinul şi cumătrul meu, mi-a botezat fetiţa. Îmi permit gestul ăsta, chiar dacă nu prea ne-am ţinut noi de cumetri, cel mult ne-am dat câte un bună ziua peste gard, o dată chiar am aşteptat împreună autobuzul de Iaşi, am vorbit despre vreme şi, dacă îmi aduc bine aminte, i-am dat o ţigară sau doar un foc.
Cumătrul se apleacă puţin pe spate când îi ating epoletul cu trese de sergent major, întoarce capul într-o parte şi închide ochii. Parcă s-ar fi aşteptat să-i dau o palmă peste ureche. Reacţia lui îmi curmă râsul. Şi încă ceva: celălalt poliţist – văd asta cu coada ochiului – s-a desprins de sobă, a făcut doi paşi înapoi şi acum stă cu spatele în uşă, o blochează.
– Pentru o viză de flotant trebuie să fiu împuşcat în cap, nu arestat. Te faci că nu ştii legea? – zic eu, şi încerc să zâmbesc, dar simt cum zâmbetul mi se topeşte pe gură şi nu-mi reuşeşte decât o strâmbătură.
Milică nu-mi răspunde. În continuare nu se uită la mine. Răsfoieşte un registru flendurit, dă paginile una câte una, încet, desenând cu mâna în aer un arc, un curcubeu fără culori. Îşi vâră capul între file şi citeşte, adică are oleacă de treabă, se vede, nu poate fi deranjat până nu isprăveşte.
Îmi aşez diplomatul pe genunchi, scot buletinul şi i-l întind.
– Hai, pune-i o viză de flotant şi gata!