Cine eşti tu?, am fost întrebată. Cine eşti tu?, mă întrebaţi voi. De unde să ştiu? Ar fi o mie de răspunsuri, dar care este cel adevărat? Cât sunt aparenţă? Cât realitate? Nu cumva un ciudat amestec? N-am habar! Dar nu vreau să fiu doar o imagine. Doar o închipuire. Doar o umbră. Ochii aceştia cu care privesc lumea… Genele şi sprâncenele… Şi părul meu, atât de bogat şi de mătăsos… Fruntea, tâmplele, obrajii, gura cu buzele numai bune de sărutat… Umerii şi sânii. Şoldurile şi coapsele şi între ele acel ceva care nu trebuie numit… Şi mi-e foame, şi mi-e frig, şi mi-e dor, şi mi-e sete… Şi mă topesc de dragoste. Voi mă vedeţi şi mă auziţi… Priviţi în ochii mei, vedeţi cum pâlpâie ceva acolo ca o petală de trandafir? Faceţi să strălucească acest sâmbure de flacără. Iubiţi-mă şi voi fi toată o văpaie. Strângeţi-mă în braţe şi încălziţi-vă la căldura trupului meu. Dezmierdaţi-mi părul cu palmele voastre şi ele se vor înfiora. Opriţi-vă mângâierile pe sânii mei, pe pântece, pe coapse, pe acel ceva nenumit şi veţi simţi fiorul vieţii şi-al morţii. Ei, cine mă iubeşte? Tăceţi, domnilor? Aşa se şi cuvine. Sunteţi într-o sală de teatru şi teatrul este un adevărat sanctuar. Şi dumneavoastră aţi venit să vedeţi un spectacol, nu să intraţi în joc! Iubiţi-mă în gând. Cu privirea în decolteul vecinei. Cu mâna în buzunarul pantalonilor. Vă lasă gura apă, faceţi zâmbre, dar sunteţi cetăţenii onorabili ai oraşului. Ştiu că veţi pleca cu mine în gând. Că voi fi multă vreme vedenia care vă bântuie. Cu adevărat o apariţie. Fără substanţă, fără temperatură, fără miros, fără gust… Dar iubiţi-mă!