Azi e vineri. 20 decembrie 2009. Trebuia să scriu şi ieri, pentru că ieri a fost o zi mare: ieri am început să dirijez circulaţia la Băneasa. Dar ieri n-am avut chef. Erau prea multe lucruri noi: intersecţia, timpii semafoarelor, trecătoarele, noul meu coleg de echipaj. Spuneţi şi voi: când faci cunoştinţă cu o tipă, o cunoştinţă fierbinte, îţi stă gândul la jurnal? Nici vorbă. Nu te grăbeşti să consemnezi ce-şi-cum. Ştiu că nu aşa ne-a instruit generalul Arnăutu. El a zis să fim mereu pe fază. Să scriem tot, că poate, cine ştie, ceea ce ni se pare lipsit de importanţă astăzi, atunci când scriem, va căpăta relevanţă – aşa a zis, relevanţă –, se va vădi important cândva, în viitor.
De exemplu, mie mi s-a părut irelevant că ieri, la ora 6 dimineaţa, când am debarcat în intersecţie din Loganul condus de Nicu Jercan, am zărit un tip care dădea din mâini în mijlocul intersecţiei. Chiar am vrut să-l întreb pe Nicu ce e cu ăla şi de ce dă din mâini. Dar şi tipul, şi Nicu, au dispărut imediat. Nicu se grăbea la Non-stopul din colţ. Apucase să-mi povestească pe drum că în fiecare dimineaţă îşi ia acolo cafeaua pe burta goală.
Haideţi să vă povestesc ce ştiu despre Nicu. Nicu Jercan– colegul meu de echipaj. În primul rând – Nicu e cam într-o ureche. Asta i se trage de la fluierat şi de la zgomotul claxoanelor. Timp de doi ani, cât a durat săparea şanţului de la Băneasa, zgomotul asurzitor, ca să nu mai vorbim de stress, îl surzise pe Nicu de o ureche, iar pe fostul lui coechipier – de amândouă. Încadrat la invalidiate de gradul II şi dotat cu proteză auditivă, Vasilescu Ilie, colegul lui Nicu, fusese tras pe dreapta la intrarea Secţiei 2 de Poliţie. Nicu ar fi putut să profite şi el, să se prefacă surd şi de urechea zdravănă, şi să capete şi el vreo uşă de intrare, sau o sală de aşteptare în care să facă ordine.