Nu prea există hit-uri româneşti fără „honey, you’re driving me crazy” sau, cu varianta deja mai gravă, care solicită internare „…driving me mad”. Ilinca nici să nu audă o astfel de melodie care să inducă ideea că românii, în general, sunt săriţi din cele lumeşti şi se simt bine numai atunci când chiuie cu mâinile pe sus şi-mi produc mie grimase la nunţi. Radioul din maşină este pe căutare automată şi dă mai ales peste pacienţi depresivi, din ăia care sunt „conduşi cu binişorul spre ţicneală”. Ilinca ţine butonul apăsat şi, din dezaxat în dezaxat, uite că apar şi nişte cântece de petrecere care însă, de data asta, mă scot pe mine din pepeni.

Pe lângă resturile de roşii cu ceapă şi peturi în colţii câinilor, parcările au şi un rol educativ. Eu dacă am văzut un pet de 5 litri mototolit, cu siguranţă Moş Martin a făcut o vizită de curtoazie prin parcare şi pet-ul fiind de apă plată înseamnă că nu i-a domolit setea şi se va întoarce pentru noutăţi.
Am găsit totuşi o parcare de munte, în care să-i explic Ilincăi că „Bolero” de Ravel ar fi mai apropiat de gustul meu şi că un cântec de petrecere este pentru un om băut la volan, în niciun caz pentru un suflet tandru, care călătoreşte cu ea de o viaţă şi care n-a pus strop de bere pe limbă decât atunci când vine acasă cu taxiul.
În aceeaşi parcare a poposit o pereche de porumbei, umani în construcţia lor, nimic de zis, dar ea era aşa de pocită că ofilea garoafa, iar el avea un nas lung şi coroiat, în contrast puternic cu fruntea pe axa N-S, dar muuuult mai scundă. A trebuit să închid maşina pentru că, din cauza nasului lui, vehiculul dispăruse din peisaj şi nu-l mai vedeam decât atunci când el făcea mişcări bruşte. Amândoi erau ceva mai în vârstă, ceea ce dovedea că s-au căutat ani de zile până s-au format ca suflete care au îndurat atâta timp a fi nepereche.