Prin perdeluţa trasă neglijent de la geamul trenului ce mă duce spre Tulcea, noaptea se furişează în compartiment pe nesimţite, de parcă ar fi mâna unui hoţ ce intră într-un buzunar străin. Roţile trenului lovesc ritmic şina metalică, născând bătaia de tobe a unui cântăreţ de muzică rock. Gândurile mele au început să-şi scuture pletele pe ritmul muzicii metalice ce curge în urechile mele pe note egale, niciodată o măsură în plus, niciodată o măsură în minus. „Dansezi dragule? Îmi acorzi valsul acesta?”, mă întreabă o idee romantică şi puţin deplasată ţinând cont de muzica ce o ascult, pe care credeam că o pierdusem de multă vreme prin buzunarul unei haine ponosite condamnată să stea răstignită în uitare pe un umeraş. Ochii mi se închid încet, încet, trenul care mă poartă în pântecele sale aleargă, parcă urmărit de ploaia ce fuge şchiopătând în spatele lui, mâna mea a început să deseneze imagini abstracte pe geamul aburit, în faţa mea, un călător, probabil spre aceleaşi meleaguri ca şi mine, îşi prepară tacticos un ness, turnând încet apă aburindă dintr-un termos zgâriat.
– Hee, hee, tinere domn! La vârsta ta…., îmi spune pe un ton egal domnul din faţa mea, apoi se opreşte şi savurează îndelung o sorbitură din nessul abia preparat.
Colegul meu de compartiment e un domn cu vârsta de peste şaizeci de ani, înalt, slab, cu un spate drept, cu un nas vulturesc şi ochi gri-cenuşii, ce mă privesc de parcă ar încerca să străpungă peretele de fier al compartimentului să vadă cum e vremea afară. E îmbrăcat într-un costum kaki, de vânătoare, pe cap îi odihneşte trasă într-o parte, ştrengăreşte, o pălărie din acelaşi material. Îmi întinde fără vorbă un păhărel din băutura pe care tocmai a preparat-o. Sorb cu nesaţ din nessul fierbinte şi în cerul gurii mele se naşte o stradă din Rio în vremea carnavalului plină de dansatoare exotice, cu pene mari de struţ şi păun prinse la costume în mii de culori, plutind în ritm ameţitor şi unduitor de samba, ca un uriaş evantai multicolor.