DELIA

VII.
Părea o dimineaţă prea puţin favorabilă jocurilor erotice. Judele, alarmat, se retrase în mijlocul biroului, reproşându-şi greşeala de-a grăbi lucrurile. „Sexul în cap“, îşi spuse, precum D.H. Lawrence. Surprins de reacţia Deliei la tentativa lui de îmbrăţişare, care se putea traduce: priveşte-mă, dar nu mă atinge. Chiar dacă în rest discutau tot felul de năzdrăvănii. Nu existau motive să grăbească lucrurile, gesturile astea brutale nu făceau decât să anuleze dintr-un foc apropierea dintre ei, rezultatul unor paşi mici, delicaţi, făcuţi cu răbdare şi precauţii. Un efort continuu, sublim şi subteran (aşa era încredinţat el) din care, iată, într-un moment de rătăcire, se alegea praful.
– Nu-mi plac pipăielile, explică fata, de după claia de păr mov. Îşi reluă locul pe scaunul lui. Şi n-avem timp de îmbrăţişări, vezi câte jafuri sunt de discutat, adăugă, arătând spre vraful de dosare din faţă, ca şi cum principala piedică ar fi fost totuşi lipsa timpului.
Domnul F. reuşi să bâiguie ceva despre neputinţa de a se abţine. Închise pe jumătate ochii şi-şi împreună braţele în faţă: Nu mă gândesc la prostii, dar tare mi-ar plăcea să… Judecătorul sobru şi respectabil de aproape cincizeci de ani dispăru copleşit de ruşine şi teamă de ridicol într-o altă falie a timpului, substituit imediat de un adolescent idiot cu figură îmbătrânită. Nici prin cap nu-i trecea că fecioara asta mov ar putea să-l trădeze expunându-l oprobriului colegilor, oraşului şi întregii lumi. Nu lua în calcul un asemenea risc, încredinţat că întâlnirea cu Delia fusese înscrisă în destinului lui încă de la facerea lumii.
– Eşti nebun, ţi-am spus, îl întrerupse. Uite, facem pauză de-o ţigară, dar stai cuminte, promiţi?