Prăvălită sub sălcii, apa râului – unsuroasă – unduia violet, albastru, verzui, roşietic pe lângă lumea ce trecea grăbită, de sus în jos ca într-o mişcare firească de dans pe zăpadă. Nămeţile de zăpadă erau aduse în camioane mari, rămase probabil din timpul războiului, acele camioane cu o stea mare roşie pe ele pe care le văzuseşi doar în treacăt pe străzile Bucureştiului, alături de nişte automobile mari, negre, cu perdeluţe albe la ferestre, încât nu puteai bănui cine se lăfăie pe bancheta din spate, alături de altele mai mici, aşa numitele taxiuri de piaţă, într-o lume aparent calmă, sau chiar calmă în care fiecare îşi ştia rostul, locul şi ordinea în lume. Dar nu numai camioanele revărsau zăpada în Dâmboviţa. Rămăseseşi cu ochii pironiţi mai ales la săniile trase de nişte cai mici, ţigăneşti – costelivi, apatici, tuciurii –, dar şi sănii trase de oameni şi de nişte copii aproape cât tine de mari. Agăţaţi de maluri, proptiţi cu spatele în trunchiul unor sălcii sau al unui arin, nişte oameni încotoşmănaţi cu pufoaice gri, cu dungi albe, un alb parcă mai murdar chiar şi decât zăpada pe care o lopătau, cu căciuli cu urechi peste care se legaseră cu fulare pestriţe de parcă pe toţi i-ar fi apucat durerile de măsele aruncau zăpada în malul râului. Mirosurile de creolină şi canal interferau cu mirosurile de tăbăcărie, abator şi zgură. Grele, persistente se lăsau în nările şi-n ochii trecătorilor. Spre Lemâtre şi Abator, oraşul – o groază de zăpadă.
Tata se îmbrăcase cu mişcări sacadate, îşi trăsese un fular peste gură şi-şi pusese în mâini nişte mănuşi mari cu un singur deget. O pornisem într-o plimbare care nu mai avea nimic a face cu paşnicele noastre drumuri de oameni fără treabă. Tata mergea cu înverşunare, târându-mă după el, fără să mai evite oamenii şi băltoacele, atras magnetic de o nedesluşită forţă, de o ţintă. Apa îmi intrase în ghetuţe, mai întâi jilăvindu-mi şosetele, mai apoi plescăind fără nicio jenă. Din acel moment, tot drumul a fost un calvar. Nu mai eram atent decât la degetele de la picioare. Încercam să le mişc spre a le încălzi un pic, dar cu cât mă chinuiam mai tare cu atât gerul muşca mai aprig. Tata era pe de-a întregul absorbit de drum, călcând nepăsător prin bălţi, târându-mă după el de parcă-aş fi fost o jerpelitură de valiză cu care vii de la un drum lung.