Sfârşind de scos tabla cea veche, omul lui Dumnezeu se strecură agil printre căpriorii dezgoliţi ai casei, apoi se apucă să cerceteze, la lumina zilei, podul. Pe jos erau scânduri şi stinghii lipite cu lut, dar pe alocuri lutul crăpase şi prin crăpături se putea vedea destul de bine în toate odăile casei activistului, ceea ce părea să ofere un spectacol destul de interesant, mai ales că cei de jos habar n-aveau că acum erau văzuţi de meşterul aflat deasupra. Lângă huceagul cel mare al casei, omul lui Dumnezeu zăbovi mai mult. El dădu peste un cuib mare făcut de cucuvele, care-şi găsiseră tocmai acolo locul cel mai potrivit de sălaş, la întuneric şi la căldură. Cu un băţ, meşterul strică acel cuib, iar cucuvelele, vreo zece la număr, mari şi mici, tinere şi bătrâne, clipind din ochii lor ciudaţi spre lumina vie care se revărsa peste ele, le adună într-o traistă, cu gândul să le ducă mai târziu pe vale, la Cocioc, şi să le dea drumul pe-acolo, unde trilurile lor mai puţin graţioase n-ar fi stricat somnul nimănui. După aceea, el puse mâna pe o prăjină ţeapănă din lemn de salcâm şi, cu toate că lucrul ăsta nu era în niciun fel cuprins în învoială, ci doar aşa, din pură dragoste creştinească şi frăţească ori de amorul artei, începu să cureţe îndelung şi cu de-amănuntul huceagul înfundat cu funingine. Se murdări tot de funingine şi înghiţi o grămadă de praf negru ca smoala, dar o făcu pe coşarul cu conştiinciozitate până la capăt. Omul lui Dumnezeu nu era ca acei terchea-berchea de meşteri care lucrau de ochii lumii şi numai de mântuială. La el treaba era treabă, nu vorbă. Sfârşind într-un târziu, azvârli prăjina înnegrită în dosul casei şi se sprijini cu spatele de nişte căpriori, ca să-şi tragă puţin sufletul. Pe când se odihnea el aşa, scuipând funinginea din bojoci şi ştergându-şi faţa cu o cârpă, auzi gălăgie de glasuri în uliţă şi, întorcându-se, îi văzu venind pe activiştii raionali Casapu şi Ilici Vasile, împreună cu Tarbacea, Belghiru, preşedintele sfatului şi cu agentul fiscal. Toţi şase, trăgând din ţigări ca turcii, se opriră pe podişca din faţa porţii, vrând să intre, dar, dând ochi cu dulăul care îşi rânjea colţii din dosul ulucilor, rămaseră afară. Îi scoase din încurcătură Bibina, care le ieşi în întâmpinare, poftindu-i să intre fără nicio grijă. Activiştii întrebară ceva, apoi intrară în curte lătraţi de câine şi dispărură pe uşa casei.