Târcănoaia a urcat gâfâind cam jumătate din uliţă. De acolo, cu ultimele puteri, trase un chiot ascuţit, mai ceva ca atunci când voia să alunge uliul ce dădea târcoale la găini. A venit să ne anunţe că s-a întors Gogu din Arabia. Vestea a picat ca un trăznet. Toţi s-au lepădat de treburile lor şi s-au îndreptat grăbiţi spre casa celui ce lipsise din sat cam vreun an. Am sărit peste bastonul lui Dumitru, mai-mai să-i zbor pălăria, am ocolit-o în ultima clipă pe ţaţa Floarea, care tocmai s-a năpustit în uliţă ieşind dintr-o curte, am prins-o din urmă pe Târcănoaia, care abia mai sufla, şi astfel am ajuns printre primii la locul ce ne atrăgea pe toţi ca un magnet.
Gogu al Fiţii e sondor.Cu un an în urmă, tot satul a damblagit de invidie când a aflat ce nimeni n-ar fi vrut să creadă: că bărbatul ăsta scundac şi negricios a plecat să muncească la arabi. „Ce noroc pă el. O să vină cu vreo Pobedă” spuneau unii, care mai auziseră de astfel de cazuri. Pe alţii i-am auzit spunând: „N-a plecat el aşa singur şi de capul lui, căci, mai dă-l în mă-sa, cine era Gogu ăsta şi cine îl cunoştea pe el în afară de noi, ăştia dă p-aci?” Drept e însă că, din câţi sondori de la noi din sat lucrau în schelă, numai pe el l-a ales sindicatul. „Nu l-a ales, zicea Fiţa, nevastă-sa, ci l-a numit. Aşa să ştiţi. Şi nu sindicatu’, ci partidu’. Partidu’ ăla mare de la Bucureşti”.