XXXII
 Silueta poliţistului rămase ţintuită în lucarna cenuşie din capătul scărilor. Ea coborî în grabă treptele întunecoase şi prăfuite, simţindu-i în ceafă, intensă, privirea iscoditoare. Comisarul o informase la prima oră că pusese un om pentru a-i asigura protecţia, deşi nu solicitase aşa ceva. Nu, precis umbra fusese pusă pentru filaj. O urmăreau pas cu pas, agenţii se aflau tot timpul în spatele său, observându-i fiecare mişcare. Deschise uşa spre cealaltă aripă a clădirii; poliţistul de la parchet apăru dintr-un birou. O recunoscu: Bună ziua, doamna judecător. Domnul general Mandea se află în instituţie, dar pe moment nu poate fi deranjat, discută cu şeful poliţiei, o informă pe ton oficial. Cuprinsă de panică, se aşeză pe bancă lângă ghereta poliţistului. Toţi erau mână în mână, hăituind-o. Chiar şi nenorocitul ăsta e la curent cu toată povestea, altfel nu i-ar rânji aşa, socoti. Şi măcar dacă ar discuta între patru ochi cu Miruna sau dacă i-ar răspunde la telefon. Cu o zi înainte, în birou, i-a replicat nervoasă: „Ce vrei de la mine, Liana, şi aşa sunt foarte stresantă. Lasă-mă în pace.” Apoi a apărut Delia şi n-a mai fost chip să discute ceva. Încercase s-o sune în acea dimineaţă, însă după ce a deschis telefonul s-a auzit o şoaptă: „Ea este!” N-avea rost, a închis de îndată. Sigur îi sunt ascultate convorbirile.
 – Vă simţiţi bine, doamnă?, se interesă poliţistul, intrând în coşmelia lui.