Era prin anii ’60, într-o vară toridă, la mare. Eram cu o doamnă puţin trecută, blazată, dar încă foarte frumoasă, elegantă şi distinsă, fină şi exotică, o foarte vagă cunoştinţă care mă acostase pe faleza pe care mă plimbam fluierând a pagubă, fără nici un ban în buzunare, nici măcar de tren să pot să mă întorc înapoi în Bucureşti:
– Dacă m-ai invita la un restaurant nu aş putea să te refuz.
– Dar nu am nici un ban, am răspuns eu, privind trist figura aceea prelungă, şi nostalgică, şi enigmatică, amintind de ciudata „dame blonde, aux yeuy noire” dintr-un vers celebru al lui Labrunie.
– Îmi va face deosebită plăcere să te împrumut eu cu o mică sumă, prietene. Bineînţeles, pe termen nelimitat.
Şi astfel, regina şi sclava mea de o noapte mi-a deschis porţile unui basm arab în versiune autohtonă.
Nu mai ţin minte cum a decurs discuţia, dar în discotecă, la Club 45, între două dansuri foarte zvăpăiate la care partenera mea a făcut faţă mai mult decât prezentabil, pe când ne aşezam la masă, doamna mea continuă o frază începută mai înainte:
– Nici nu te gândeşti tu câte drame se consumă în jurul tău, drame de care n-ai habar, drame în care nu poţi interveni în nici un fel. Aşa stând lucrurile, ce altceva poţi face decât a te mulţumi să-ţi trăieşti propria himeră, neţinând cont de nimic altceva decât de propriile tale plăceri şi instincte.
Văzându-mă contrariat, a adăugat: