Cântă, zeiţă, mânia ce aprinse pe-Ahil peleianul…
Mânia. Nebunia. Şi zeii înnebunesc câteodată, nu-i aşa? Două fete saltă pe trotuar vesele, zău că-mi vine să-mi las baltă toate interesele… Un stâlp, un om… rezemaţi unul de altul… bărbatul îl îmbrăţişează… face valuri mărunte asfaltul, ca o apă care curge domol. Se clatină uşurel clădirile.
Azi mânie, mâine mânie, dragoste când să mai fie… Ies fetele de la facultate, vă simţiţi bine, domnule? Nu-i nimic, o uşoară ameţeală… Zi de vară, caniculară, soarele de afară, cobor pe scară, un pahar rece de apă minerală, bomba de pe Sărindari duduie, bubuie, nu face explozie. Cobor pe scară, parcă ar fi să reintru în pântecul din care m-am zămislit, invers decât m-am născut, cu picioarele înainte. Hopa, hopa, hopa, încă o treaptă, încă o treaptă, încă o treaptă. Moartea începe de la picioare. Prundenţa e mama înţelepciunii, cine nu are bătrâni să-i cumpere. Cine are, să-i vândă. Cine dă ceva pe mine? Cinci bani, zece bani, cinci bani, zece bani, cinci bani, zece bani. Cât îţi face pielea, cât îţi face pielea, cât îţi face pielea…. Piele încreţită, zbârcită, pomăgită, tăbăcită, scorojită, pe oase atârnată, ca nişte cârpe pe sperietorile de ciori. Cinci bani, zece bani… Mai tăceţi, dracului, haită de golani… Copiii străzii… Copiii nimănui… Din canale, din boscheţi… Fumează. Se droghează. Cerşesc. Şterpelesc. Nu atacă decât câte un bătrân vagabond. Se hrănesc din gunoaie. Nu cântă, nu plâng, fac dragoste, nu ştiu când s-au născut, nu-şi dau seama când mor… Etnobotanice. Dar de prafuri energizante şi afrodisiatice din copii morţi n-aţi auzit? Cobor pe scară, în spirală, încolăcită, răsucită în jurul unui ax care lipseşte.