Vremea trecea, însă ritmul înaintării la Apostolul nu creştea, dimpotrivă – coloana se mişca parcă mai lânced, luându-se la întrecere cu pasul melcului; nu câştiga deloc teren, sau câştigul era neînsemnat pentru a-l lua în considerare. Igăr se aşezase de trei ore la rând şi nu străbătuse măcar jumătate din distanţa staţiei dintre 11 Iunie şi Unirii. Călătorii care se prelingeau cu maşinile şi tramvaiele pe lângă ei nu-i vedeau decât înţepeniţi pe loc, strânşi în pâlcuri mici, cu intervale scurte între ele, unii proptiţi în zidul care mărginea parcul de pe culmea ce se prăvălea spre ei a Dealului Patriarhiei, alţii rezemându-se de gardul exterior care îi proteja de intruşi. De altminteri, tramvaiele şi autoturismele înseşi abia se târau, când nu se împotmoleau de-a dreptul, gâtuite de strada îngustă şi sufocate de stopuri. Din limuzinele de lux se zgâiau la ei feciori de bani-gata, iar câte un încercelat cobora geamul, le rânjea dispreţuitor şi-i împroşca impertinent:
 – V-au adus sarmalele? Ori vă ţin să mai salivaţi?…
 Credincioşii din coloană, blajini şi istoviţi, încasau ocara şi nu se osteneau să le răspundă, blasfemia le îndulcea sacrificiul. Lasă-i să hulească… De la an la an deveneau obiectul uimirii generale şi subiect de discuţii zeflemitoare: televiziunea, presa, analiştii… sau îi desconsiderau pe faţă, sau îi compătimeau cel puţin.