Dihania îşi trânti labele pe genunchii mei chiar în clipa când mă pregăteam să-mi bag sandvişul în gură. Mâna îmi încremeni deasupra mesei, cam la jumătatea distanţei dintre farfurie şi gura mea larg deschisă, din care mi se scurgea o şuviţă de salivă. Mâna îmi dansa cam la fel de tare, precum îmi dansau şoarecii în burtă. Un sos roşu mi se prelingea pe degete şi eu înghiţeam în sec. Pe urma lui se porni să curgă şi un sos alb – pe semne, că era cine ştie ce tip de maioneză, – năclăindu-mi palma şi nărăvind insistent să-mi intre sub mânecă. Simultan, din celălalt colţ al gurii îmi mai izvorî o şuviţă de salivă.Trebuie să recunosc negru pe alb că, în dimineaţa asta, nu halisem absolut nimic şi maţele îmi ghiorăiau rău. De la Braşov şi până la Piteşti, bătusem un drum foarte lung, dar nu am prea găsit timp să înfulec ceva. După cele cinci ore cât am stat amorţit într-o rablă de autobuz, acum eram eminamente lihnit de foame, cu coastele lipite de spate. Iată de ce atunci când don Călin mă îmbie să îmbuc ceva, nu am stat prea mult pe gânduri şi l-am urmat numaidecât în chicinetă. A deschis cu piciorul uşa bucătăriei, fără să-şi scoată mâinile din buzunare, şi tot cu piciorul a deschis şi uşa frigiderului şi tot fără să-şi scoată mâinile din buzunare.
– Ia-ţi tot ce vrei, mi-a zis, şi eu am înşfăcat o roată de salam şi am tăiat-o într-o farfurie, urmărind cu ochii broştiţi cum bucăţile alea groase se rostogoleau pe platou. Dar domnul Călin m-a strâns cu putere de cot.