Călugărul Negru
Doi
Am dormit prost, ca de obicei, şi am avut numai vise ciudate. Merg pe străzile întor-tocheate ale unui oraş vechi, încercând să ajung la o bibliotecă, dar, în mod inexpli-cabil, mă îngrijorează ideea că mai mult mă îndepărtez de locul unde trebuie să ajung. E un orăşel care miroase a vechi şi a Orient. Înaintez grăbit, cu sentimental că am întârziat prea mult şi că m-am rătăcit. Sunt convins că merg în sensul invers direcției în care ar trebui să mă deplasez, dar nu reuşesc să mă întorc. Picioarele nu ascultă de mine. Ştiu că locuiesc într-o cameră întunecoasă, la etajul întâi al unei clădiri dărăpănate. În mod inexplicabil, sunt conştient că în apropiere, tot la etaj, stă un fost coleg de facultate, ajuns profesor universitar. În vis îmi amintesc chiar cum am ieşit pe uşă şi am coborât scările murdare şi urât mirositoare. Străzile devin din ce în ce mai înguste şi mai încâlcite. În sfârşit, ajung la destinaţie. Sunt două uşi din stejar masiv, uriaşe, de netrecut, ca nişte porţi. Au închis, mă gândesc şi încep să bat în lemnul sunător şi tare. Cineva îmi deschide. E o femeie voinică, cu aere de majur la apogeul carierei. Mă fixează încruntată, dar trec repede pe lângă ea, evitându-i privirile. Înăuntru sunt sute de rafturi pline cu cărţi. Sunt capodoperele pe care le-am căutat o viaţă prin biblioteci şi nu le-am găsit. Mă reped nerăbdător şi îmi unplu braţele. În mod straniu, pe măsură ce mă apropii de ieșire, cărţile se împuţinează în mâinile mele şi dispar cu totul. Ca un Sisif-şoarece de bibliotecă mă năpustesc din nou la rafturi. Fac lucrul ăsta de câteva ori. Reuşesc până la urmă să ajung la uşă cu braţele încărcate. Femeia-jandarm mă priveşte cu dezaprobare. Tăblia grea din faţa mea mă izbeşte în piept şi cărţile îmi cad la picioare şi se volatilizează. Oftez a neputinţă. Trebuie să mă întorc şi să o iau de la capăt.
Pe urmă sunt într-un amfiteatru-bibliotecă. Printre rafturile care căptuşesc pereţii încăperii, copaci uriaşi îşi întind crengile lor rigide, ca de piatră. Plafonul are o lucire stinsă. Sunt o pasăre neagră şi susţin, ca student, un examen. La catedră, un profesor cu mustăţi albe a încremenit ca un bust realizat în ipsos. Nu ştiu nimic şi mă gândesc că acesta va fi primul examen picat. Îmi iau zborul din bancă şi fâl, fâl, făl, fâl, aterizez pe catedră şi îi solicit sprijinul profesorului. Ce să scriu dacă nu ştiu nimic ? îl întreb. Dascălul se însufleţeşte brusc, capătă bujori în obraji, în mână îi apare o pipă pe care o scutură tacticos, îmi rânjeşte în faţă, crud, cu sadism şi dă din umeri. Pare foarte amuzat. Nu e nimic de făcut. Mă întorc, tot zburând, la locul meu. Încerc să-i păcălesc pe examinatori, scriind propoziţii puerile şi folosind litere uriaşe, pentru a ocupa mai mult spaţiu. Da, aşa merge, îmi spun. Caligrafiez câteva litere pe o coală şi trec la următoarea. În stânga mea s-a format un maldăr de foi scrise. Totuşi, mă încearcă o vagă nemulţumire.
Doi
Am dormit prost, ca de obicei, şi am avut numai vise ciudate. Merg pe străzile întor-tocheate ale unui oraş vechi, încercând să ajung la o bibliotecă, dar, în mod inexpli-cabil, mă îngrijorează ideea că mai mult mă îndepărtez de locul unde trebuie să ajung. E un orăşel care miroase a vechi şi a Orient. Înaintez grăbit, cu sentimental că am întârziat prea mult şi că m-am rătăcit. Sunt convins că merg în sensul invers direcției în care ar trebui să mă deplasez, dar nu reuşesc să mă întorc. Picioarele nu ascultă de mine. Ştiu că locuiesc într-o cameră întunecoasă, la etajul întâi al unei clădiri dărăpănate. În mod inexplicabil, sunt conştient că în apropiere, tot la etaj, stă un fost coleg de facultate, ajuns profesor universitar. În vis îmi amintesc chiar cum am ieşit pe uşă şi am coborât scările murdare şi urât mirositoare. Străzile devin din ce în ce mai înguste şi mai încâlcite. În sfârşit, ajung la destinaţie. Sunt două uşi din stejar masiv, uriaşe, de netrecut, ca nişte porţi. Au închis, mă gândesc şi încep să bat în lemnul sunător şi tare. Cineva îmi deschide. E o femeie voinică, cu aere de majur la apogeul carierei. Mă fixează încruntată, dar trec repede pe lângă ea, evitându-i privirile. Înăuntru sunt sute de rafturi pline cu cărţi. Sunt capodoperele pe care le-am căutat o viaţă prin biblioteci şi nu le-am găsit. Mă reped nerăbdător şi îmi unplu braţele. În mod straniu, pe măsură ce mă apropii de ieșire, cărţile se împuţinează în mâinile mele şi dispar cu totul. Ca un Sisif-şoarece de bibliotecă mă năpustesc din nou la rafturi. Fac lucrul ăsta de câteva ori. Reuşesc până la urmă să ajung la uşă cu braţele încărcate. Femeia-jandarm mă priveşte cu dezaprobare. Tăblia grea din faţa mea mă izbeşte în piept şi cărţile îmi cad la picioare şi se volatilizează. Oftez a neputinţă. Trebuie să mă întorc şi să o iau de la capăt.
Pe urmă sunt într-un amfiteatru-bibliotecă. Printre rafturile care căptuşesc pereţii încăperii, copaci uriaşi îşi întind crengile lor rigide, ca de piatră. Plafonul are o lucire stinsă. Sunt o pasăre neagră şi susţin, ca student, un examen. La catedră, un profesor cu mustăţi albe a încremenit ca un bust realizat în ipsos. Nu ştiu nimic şi mă gândesc că acesta va fi primul examen picat. Îmi iau zborul din bancă şi fâl, fâl, făl, fâl, aterizez pe catedră şi îi solicit sprijinul profesorului. Ce să scriu dacă nu ştiu nimic ? îl întreb. Dascălul se însufleţeşte brusc, capătă bujori în obraji, în mână îi apare o pipă pe care o scutură tacticos, îmi rânjeşte în faţă, crud, cu sadism şi dă din umeri. Pare foarte amuzat. Nu e nimic de făcut. Mă întorc, tot zburând, la locul meu. Încerc să-i păcălesc pe examinatori, scriind propoziţii puerile şi folosind litere uriaşe, pentru a ocupa mai mult spaţiu. Da, aşa merge, îmi spun. Caligrafiez câteva litere pe o coală şi trec la următoarea. În stânga mea s-a format un maldăr de foi scrise. Totuşi, mă încearcă o vagă nemulţumire.