Vocea

– Singurul mod în care puteai să te aperi era să te sinucizi. Îţi puteai lua viaţa înapoi doar murind. În felul ăsta, sinuciderea era o izbândă. Însemna că ţi-ai păstrat, încă, posibilitatea de a alege.
Nu doar noi ştiam că asta e singura portiţă de scăpare, ci şi ei. Nicăieri lacătele nu erau mai încuiate şi locul nu era cu mai multă străşnicie păzit decât cel care ne separa de întâlnirea cu propria moarte. Asta nu înseamnă că în închisoare nu se murea. Dar numai când voiau ei. Nu erau atât de naivi să te chinuiască până la moarte, dacă simţeau că, în loc să te temi, mai degrabă îi înverşunezi.
Poţi lupta cu mâinile goale. Dar nu te poţi sinucide cu mâinile goale.
Dumnezeu cel adevărat şi nu cel răstignit cu capul în jos, încondeiat şi încornorat, măscărit şi scuipat, ne e martor că am încercat tot ce ne-a stat în putinţă. Dorinţa de a ne sinucide era singura care ne ţinea în viaţă şi ne ajuta să nu pierdem tot ce e omenesc în noi.
Toate colţurile erau rotunjite, încât nu-ţi puteai strivi tâmpla de nicio muchie. Nu ni se dădeau tacâmuri, astfel încât trebuia să lipăim mâncarea ca jivinele. Şi chiar aşa ne puneau să facem, să primim farfuria pe jos şi, aşezaţi în patru labe, să ne afundăm gurile în zoaiele turnate în chip de mâncare. Puteai să refuzi. De fiecare dată refuzul te silea la o nouă umilinţă. Cei care refuzau să mănânce, erau ţinuţi cu gura deschisă şi li se turna pe gât zeama fierbinte. Iar după aceea, cu gâtul numai o rană, mâncarea devenea o tortură fără sfârşit. Cel care refuza apa, îşi primea, în schimb, porţia duhnind din hârdăul cu nevoi. Ori erai silit să bei apă, dar nu oricum, ci leşie, un fel de saramură zgrunţuroasă care îţi trăgea apa din oase până le lăsa uşoare, ca scheletul unei păsări. Încât, peste voinţa ta, ajungeai să cerşeşti apa pe care o refuzaseşi.