Varza, toporul şi strunga de oi

Vacanţa de vară era unul dintre cele mai aşteptate momente din an, după alte câteva, şi enumăr aici doar pe cele mai importante: celelalte două vacanţe, Paştele, Crăciunul, ziua mea şi ori de câte ori se putea lipsi cu încredere de la şcoală.
Într-una dintre astfel de minunate şi multaşteptate perioade, plănuisem cu ăl bătrân, tatai-miu, să dăm o fugă pân’ la stâna lu’ Bulz, la Curmătură, vreo cinşpe kilometri mai la vale de Nehoiu, pe asfaltul către Buzău. Bine, că de la asfalt mai aveam vreo două ore de urcat pe coclauri, asta aveam s-o aflu pe traseu.
Ăl bătrân fusese molipsit de patima oieritului chiar de către Bulz, un cioban simpatic şi guraliv, degrabă dătător peste cap de ţoiuri cu ţuică.
– Ia-ţi, bre, câteva mioare, nu multe, vreo 5-10-15, în doi-trei ani le dublezi, apoi să vezi cum îţi curge brânza şi lâna. Te umpli de bani, să ştii! îl prostise Bulz pe tataie.
Bineînţeles, de doi ani oile nu numai că nu se înmulţiseră, ba chiar scăzuseră cu vreo patru la număr, de fiecare dată Bulz dând vina pe urşi şi lupi.
– Da’ numa’ p-ale mele, mă, Sile, că le tai io, dracu’, pe toate! se revoltase ăl bătrân la ultima întrunire de ţuică.
– Nea Dumitre, dă iama şi-n ale altora, da’ dacă vrei, tre’ să vii să le faci recesământu’, bre, că nu mai ştiu care-i ale matale, propusese Bulz dând peste cap al unşpelea ţoi.
– Ce recesământ, mă? Ăla nu e pentru oameni? rămăsese ăl bătrân cu gura la fel de deschisă ca a ulcelei cu ţuică.
– E şi pentru oi, bre, a băgat ăştia acuma, la coperativă. Le dă cu văcsea şi le numără. Şi io le pui iote aci, pă carnet: doo verzi – a lu’ Cireap, cinci roşii – a lu’ Podosu, cinci albastre – a lu’ Băsănău, zece verde cu roşu – a lu’ nea Dumitru! Păi, no?
– A-haaa… conchise ăl bătrân după ce dădu ţuica pe sistem, la vale.