ZODIA PORUMBEILOR SĂLBATICI

Zăpada acoperise drumul iar pârtia făcută de plug părea o umbră şerpuitoare de-a lungul satului. Departe lumina un bec, dovadă că acolo stă cine ştie ce ales local al primăriei. Frigul îi adunase pe toţi în case iar câinii înfiorau şi mai mult gerul. Vremea care trecuse făcea ca totul să pară mai mic şi mai puţin important. Pe acelaşi drum îmi umblasem, cândva, copilăria…
Acum nu mai semăna nimic cu ţărâna fierbinte a drumului; doar câinii parcă-s aceiaşi, cu bale aburoase la gură lătrau în neştire. Ţigara de tutun moale mai lumina din când în când pârtia şi făcea să se depărteze câinii.
– Dă-mi să mai aprinz o dată otrava asta, că dacă nu tragi mereu din ea se stinge de ger. E tutun prost…
Apăruse de după uluci, dintr-o uliţă ce dădea  la marginea satului… O umbră pe cenuşa zăpezii.
Îi dădu să aprindă. Pufăi de câteva ori apăsat, tuşi sec şi când văzu că vreau să plec…
– Grea iarnă…
– Grea, zisei.
– Şi lungă-n draci !
– Da, grea şi lungă…
– Rar mai treci pe la noi…  
Ţigara îi lumină obrazul bătrân şi-i desluşi chipul de sub căciulă. Ochii trădau o lucire cât ţinea jarul ţigării.
………………………………………………